Istoria creştinismului (MLXVII): Biserica Ortodoxă Rusă (VII)

În deceniul 1930-1940, în Rusia a avut loc, mai ales în prima parte, o oarecare slăbire a politicii antireligioase a guvernului sovietic, în care Stalin a criticat unele procedee ale luptei antireligioase folosite de activiştii bolşevici, cum ar fi închiderea bisericilor sau distrugerea clopotelor, şi a aprobat editarea „Revistei Patriarhiei Moscovei“ în perioada 1931-1935. Arestările, procesele şi pedepsele aplicate clericilor au continuat chiar dacă nu au mai atins proporţiile din perioada precedentă. Măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În cursul anilor 1937-1939 a fost nimicit aproape întreg corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse şi o mare parte a clericilor de rang inferior. Tot în aceşti ani s-a reluat campania de închidere şi distrugere a lăcaşurilor de cult, între cele distruse situându-se şi renumita Biserică „Hristos Mântuitorul“, astăzi reconstruită. În anul 1939 mai rămăseseră în libertate doar patru arhierei, alături de care mai activau câţiva episcopi ce slujeau ca preoţi de parohie. La 4 septembrie 1943 a avut loc la Kremlin o întâlnire dintre Stalin şi cei mai importanţi ierarhi ai Bisericii Ruse, unde Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi biserici şi alte câteva libertăţi. La câteva zile, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a ales ca patriarh pe Serghie, care însă a trecut la cele veşnice la puţin timp, la 15 mai 1944. La începutul anului 1945, scaunul patriarhal de la Moscova a fost ocupat de Alexei Simanski, până atunci mitropolit al Leningradului. Una din principalele preocupări atât ale noului patriarh, cât şi ale întregii ierarhii ruse în primii ani după cel de-al Doilea Război Mondial a fost readucerea în sânul Bisericii Ortodoxe a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta s-a adăugat problema reunificării Bisericii Greco-Catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă.