Istoria creştinismului (MLXVIII): Biserica Ortodoxă Rusă (VIII)

În anii ’50, o activitate importantă a Bisericii Ortodoxe Ruse a constituit-o implicarea în mişcarea pentru pace, încurajată de Stalin. Participarea la această mişcare a fost un prilej de manifestare publică pentru Biserică, lucru ce a sporit atenţia reprezentanţilor mass-media internaţionale asupra vieţii religioase din URSS. După moartea lui Stalin (1953), statul sovietic a luat măsuri administrative împotriva Bisericii. Au fost închise biserici, iar preoţii şi credincioşii au avut de suportat represaliile comuniste. Întreaga activitate a Bisericii a fost monitorizată şi cenzurată, iar credincioşii care participau la slujbele şi ceremoniile religioase au fost supuşi îndoctrinării regimului comunist ateu. Din octombrie 1958, linia politică referitoare la Biserică s-a schimbat, măsurile antireligioase şi antibisericeşti crescând ca număr şi diversitate. O intensă campanie de presă, însoţită de noi desfiinţări de mănăstiri şi închideri de biserici sau chiar de măsuri punitive la adresa slujitorilor Bisericii, a fost declanşată pe întreg cuprinsul URSS. După înlăturarea lui Hruşciov, noua conducere politică de la Kremlin s-a dezis de măsurile antibisericeşti din perioada precedentă, iar tonul scrierilor antireligioase s-a schimbat, noii conducători fiind preocupaţi să nu mai primească critici din Occident în privinţa încălcării libertăţii religioase. În toată perioada de până la Gorbaciov, deşi s-au mai luat unele măsuri împotriva dizidenţilor din rândurile clericilor ortodocşi, Biserica a avut o relativă libertate în desfăşurarea activităţilor sale. Curentul perestroika, iniţiat de Mihail Gorbaciov, a permis credincioşilor sărbătorirea cu fast a unui mileniu de la creştinarea ruşilor (988-1988), în timpul patriarhului Pimen (1971-1990). Prăbuşirea regimului comunist în anul 1991 a dus la dezmembrarea Uniunii Sovietice şi crearea unui climat de deplină libertate pentru Biserică.