Istoria creştinismului (MLXXVI): Biserica Ortodoxă a Muntenegrului
Până în anul 1919, când s-a format statul sârbo-croato-sloven, creştinii ortodocşi sârbi erau organizaţi în cinci Biserici ortodoxe. Dintre acestea, doar mitropoliile de Belgrad şi Cetinje erau autocefale. Mitropoliile de la Cetinje (Muntenegru), Belgrad (Serbia) şi Karlowitz (Austro-Ungaria) îşi revendicau dreptul de continuatoare legitime a vechii Patriarhii de Peci (Ipek), proclamată de Ştefan Duşan, în anul 1346. Biserica Ortodoxă a Muntenegrului, vechiul principat de Zeta (unde, în anul 1495, s-a înfiinţat, cu ajutorul Veneţiei, prima tipografie slavonă din Balcani), a refuzat să recunoască autoritatea jurisdicţională a Patriarhiei de Constantinopol, după desfiinţarea Patriarhiei de Peci (1766), menţinând legătura cu Biserica Ortodoxă Rusă şi cu Mitropolia de Karlowitz, de unde primea hirotonia mitropolitului de Cetinje şi Sfântul Mir. În menţinerea luptei de emancipare de sub dominaţia otomană, un rol important l-a avut dinastia de vlădici-suverani, întemeiată în anul 1695, de mitropolitul Danilo Petrovici-Njegoş, care a durat până în anul 1852, de când mitropolitul se alegea de cler şi credincioşi din orice familie. În anul 1878 s-a încheiat „Tratatul de la San Ştefano“, act numit şi „preliminarii ale Păcii“, prin care Serbia şi Muntenegru au fost declarate independente şi au obţinut şi alte teritorii: valea superioară a Moravei pentru Serbia şi Muntenegrul avea acces la Adriatica. După ce i-a fost recunoscută independenţa politică, Biserica Ortodoxă a Muntenegrului a înfiinţat o nouă episcopie la Ostrov, ca urmare a anexării provinciei Rascie. Astfel, conducerea Bisericii Ortodoxe a Muntenegrului, care însuma peste 250.000 de credincioşi, era exercitată acum de un sinod format din doi ierarhi, doi arhimandriţi, trei protopopi şi un mirean ca secretar. În anul 1920, Biserica Ortodoxă a Muntenegrului a fost încorporată în Patriarhia sârbă.