Istoria creştinismului (MLXXVIII): Biserica Ortodoxă Sârbă (II)

Biserica din statul creat prin răscoalele lui P. Karagheorghevici şi Miloş Obrenovici (1805-1815) nu s-a putut organiza decât mai târziu, şi din cauza faptului că ambii ierarhi, de la Belgrad şi cel de la Ujiţe, erau greci. Oricât s-au străduit atât Karagheorghevici în 1809, cât mai ales diplomatul M. Obrenovici, în 1806 şi 1822, ei nu au reuşit să impună ierarhi sârbi la conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe. După pacea de la Adrianopol, din anul 1829, sultanul turc şi patriarhul ecumenic de la Constantinopol au recunoscut statul şi Biserica Ortodoxă Sârbă. Din anul 1822, Miloş a ştiut să frâneze, să limiteze şi chiar să înlăture lăcomia episcopilor greci, care trimiteau oameni prin sate ca să strângă birul bisericesc şi dobânzile pentru o veche datorie faţă de Patriarhia de Constantinopol. Cu un simţ gospodăresc extraordinar, voievodul Miloş a stabilit în micul său parlament de la Scupştina cheltuielile de întreţinere a Bisericii, salariul episcopilor şi taxele pe care aceştia urmau să le încaseze pentru hirotoniri şi sfinţiri de biserici, plătind, printr-un împrumut intern, toate datoriile către Patriarhia Ecumenică. Acelaşi voievod a hotărât înfiinţarea unui consistoriu, care îi controla pe episcopi şi îi ajuta la judecarea preoţilor. Mitropolitul Petru, care a contribuit la crearea consistorului şi la îmbunătăţirea vieţii monahale, a întemeiat, în 1836, Seminarul la Belgrad, dorind promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, având de confruntat diferite piedici. Astfel, mitropolitul Mihail a fost obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice. Episcopii greci care i-au păstorit pe sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sârbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici.