Istoria creştinismului (MLXXXI): Biserica Ortodoxă Sârbă (V)

Cei mai importanţi mitropoliţi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe din secolul al XIX-lea au fost Petru şi Mihail. La 20 octombrie/l noiembrie 1879, după ce statul a fost recunoscut ca independent prin pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, mitropolitul Mihail a obţinut de la patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Sârbe. Pentru statul care în 1882 devenea regat, mitropolitul a alcătuit rânduiala ungerii de rege a cneazului Milan, după ce, în anul 1875, desfăşurase o bogată activitate umanitară în Bosnia, protejând pe răsculaţii de acolo împotriva tiraniei turceşti. Partidele politice care se formaseră în Serbia şi care luptau cu patimă unele împotriva altora l-au depus pentru că n-a vrut să semneze o lege prin care statul voia să încaseze anumite taxe de la clerici, preot sau episcop, cu ocazia hirotonirii şi instalării. Mitropolitul a văzut în această lege o consfinţire a simoniei şi nu a cedat. Urmarea acestei atitudini a fost că el împreună cu alţi trei episcopi au demisionat, însă guvernul radicalilor a pus în aplicare legea. În aceste condiţii, fostul mitropolit Mihail a plecat în Rusia. Partidele politice nu se interesau prea mult de viaţa Bisericii, poate şi din vina clericilor, preoţi şi episcopi, care se amestecau în politică, poate ca o continuare a tradiţiilor din vremea răscoalelor vechi. Drepturile ierarhiei s-au restrâns tot mai mult, s-au redus episcopiile şi, în general, a coborât prestigiul Bisericii, mai ales prin asasinatele şi prin scandalurile matrimoniale ale familiei regale. Influenţa mitropolitului Mihail a fost atât de mare, încât, după abdicarea regelui, a fost rechemat şi ierarhia a fost restabilită, numărul episcopilor - la fel şi s-a impus chiar Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol ca, la scaunele din sudul Serbiei rămase sub stăpânirea turcilor (Prizren şi Scoplje), să se aleagă numai ierarhi sârbi.