Istoria creştinismului (MLXXXVI): Biserica Ortodoxă Bulgară (I)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 02 Octombrie 2008

Din punct de vedere politic şi bisericesc, dintre popoarele din Balcani bulgarii au avut cea mai grea situaţie. După 1393-1396, când Bulgaria a fost transformată în paşalâc turcesc cu reşedinţa la Sofia şi Russe, bulgarii n-au putut beneficia ca ceilalţi creştini din Imperiul Otoman de dreptul sistemului „millet“. De aceea, conducerea episcopiilor a fost încredinţată mai ales grecilor. Fiind cea mai aproape de capitala turcească, Bulgaria era înconjurată de o mulţime de garnizoane de spahii şi ieniceri, fapt pentru care o parte însemnată din populaţia bulgară din Rodope s-a islamizat (aşa numiţii „pomaci“) fie ca să scape de asuprire, fie pentru a-şi păstra puţina avere. Orice urmă de independenţă politică, culturală şi bisericească dispăruse în Bulgaria. Turcii au distrus clasele conducătoare, iar grecii au pus mâna, rând pe rând, pe aproape toate episcopiile şi egumeniile. Monahul Sofronie, care trecea la noi, în Principate, ca să tipărească „Predicile duminicale“ (Nedelnic) la Râmnic, în anul 1806, povestea în „memoriile“ sale cât de adâncă este neştiinţa în care au fost ţinuţi poporul bulgar şi Biserica Ortodoxă. Slaviştii de la începutul secolului al XIX-lea nu găsiseră nici o carte şi nici o şcoală bulgară, însă au fost impresionaţi de buna limbă slavă pe care o vorbeau bulgarii. Când călugărul Paisie a venit în 1762 din Mănăstirea Hilandar, de la Athos, cu cartea „Istoria slavo-bulgară“, care descria trecutul măreţ al bulgarilor, poporul a reacţionat imediat. Renaşterea ce a urmat a făcut paşi uriaşi. Ceea ce fusese pentru bulgari o lipsă a devenit acum o forţă - absenţa unui cadru politic le oferea orizonturi mai largi decât dacă ar fi avut un mic principat ca al Serbiei sau ca al Greciei. De aceea, lupta de emancipare a poporului bulgar nu a fost îngrădită de frontierele unor anumite comunităţi, ci a îmbrăţişat un cadru mai larg, plenar.