Istoria creştinismului (MV): Cultura şi teologia protestantă după primul război mondial (I)

După Primul război mondial, a luat naştere o nouă teologie, aşa-numita „teologie dialectică“ sau „teologia crizei“, care s-a străduit să scoată în evidenţă ideea că pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte în mod istoric, nici speculativ, nici descriptiv, ci numai stând „cu frică şi cu cutremur“ înaintea Lui, într-o poziţie de criză, de conştiinţă a păcătoşeniei noastre. Despre Dumnezeu putem vorbi în mod antinomic sau dialectic: El este iubitor şi drept în acelaşi timp, este stăpân şi părinte, este ascuns şi deschis. Dumnezeu este o realitate obiectivă, total despărţită de lume, iar Biblia este glasul Lui. Nu noi ne apropiem de El pe o cale subiectivă, ci El, Dumnezeu, se apropie de noi, vorbindu-ne, nu prin cuvinte, ideologii şi programe, ci chemându-ne la judecata Lui eshatologică prin starea de zbucium şi frământare în care petrecem din clipa în care auzim glasul Lui. Trebuie să recunoaştem că este multă smerenie în această concepţie teologică, care a surprins cea mai mare parte a teologilor din secolul al XX-lea, dar nu putem să nu observăm că se simte în ea mult spirit calvinist cu nuanţe de judecată aspră şi prea rece. Această „teologie dialectică“ sau „a crizei“ a avut premergători pe fenomenologii şi existenţialiştii M. J. Lavelle , Max Scheler, Martin Heidegger, Karl Jaspers ş.a. Cel mai cunoscut reprezentant al teologiei dialectice este Karl Barth (1886-1968). Născut la Basel (în Elveţia), profesor la Marburg (în Germania), apoi la Basel, Barth a făcut numeroase călătorii, ca un apostol modern, şi a ţinut numeroase conferinţe în multe ţări din Europa şi din America de Nord. Karl Barth abandonează poziţia seculară a dogmaticii protestante, care pornea de la experienţa individuală, de la subiectivismul antropocentric, punând în centrul teologiei sale teocentrismul şi puterea cuvântului lui Dumnezeu, puternic afirmat îndeosebi în lucrarea „Epistola către Romani“ şi în „Dogmatica“ sa.