Istoria creştinismului (MXLIV): Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (VIII)

Războiul greco-turc din anii 1919-1922 a modificat din nou situaţia din zonă. Ieşind învingătoare, Turcia a schimbat sistemul de conducere, trecând de la sultanat la republică, prin decizia Marii Adunări Naţionale de la 1 noiembrie 1923. Conducerea republicii Turcia a fost preluată de Mustafa Kemal Atatürk (1923-1938), făuritorul Turciei moderne. S-a făcut un schimb de populaţie între Grecii din Asia Mică şi turcii din Macedonia şi Tracia. Peste un milion de greci au fost expulzaţi sau omorâţi, între ei numărându-se şi mitropolitul Hrisostom al Smirnei, care a fost tăiat în bucăţi şi aruncat la câini. Ca şi în cazul genocidului armean, când au fost ucişi peste 1.500.000 de creştini, Puterile europene nu au intervenit. Tratatul de Pace de la Lausanne, încheiat la 24 iulie 1923, a anulat Greciei învinse drepturile dobândite prin tratatul de la Sčvres. Tratatul de la Lausanne desfiinţa toate drepturile naţional-bisericeşti ale patriarhului, prevăzute de legea din 1856 şi de Canoanele generale din 1860. Acest tratat păstra pentru patriarh doar drepturile strict bisericeşti. După înlăturarea patriarhului Meletie, care încurajase războiul grecilor, s-a întrunit la Constantinopol Sinodul local, care a preluat conducerea. La 6 decembrie 1923, a fost ales ca patriarh Grigorie, iar după moartea lui a urmat Constantin al VI-lea, care nu a fost recunoscut de turci, fiind expulzat în 1925. În aceste momente dificile, Patriarhia Ecumenică avea 104 eparhii în Asia Mică, Europa, America şi Australia. Până la al Doilea Război Mondial, jurisdicţia sa se întindea şi asupra ortodocşilor din ţările baltice. Urmărind o îmbunătăţire a vieţii religioase, cultice, Patriarhia Ecumenică a adoptat, la 10 martie 1924, un nou calendar, încurajând şi susţinând adoptarea acestuia de către toţi creştinii ortodocşi. Însă gestul Patriarhiei Ecumenice nu a fost înţeles de toţi ortodocşii, o parte semnificativă a acestora rămânând la vechiul stil.