Istoria creştinismului (MXLVI): Biserica Ortodoxă în secolele XIX-XX (X)

Primul Război Mondial a dus la schimbarea regimului politic în Rusia, în urma Revoluţiei din octombrie 1917, în locul monarhiei ţariste instaurându-se statul sovietic socialist care a impus separarea Bisericii de stat, propagând libertatea de conştiinţă, ateismul şi materialismul ştiinţific. După cel de-Al Doilea Război Mondial, flagelul comunismului a cuprins toate statele din centrul şi sud-estul Europei, excepţie făcând doar Grecia. În aceste condiţii, până la schimbările survenite în anii 1989-1990, creştinii ortodocşi din aceste ţări s-au confruntat o jumătate de secol atât cu propaganda ateist-comunistă, cât şi cu teroarea dictaturii securităţii şi a cenzurii. După anul 1990, revenindu-se la sistemul de conducere democratică în toate aceste state, Biserica şi-a reintrat în drepturile fireşti, bucurându-se de libertate deplină. Sub aspect religios, după anul 1821, Bisericile ortodoxe naţionale din Peninsula Balcanică şi-au declarat rând pe rând autocefalia, care a fost recunoscută apoi de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol: Biserica Greciei la 29 iunie/11 iulie 1850, Biserica Serbiei la 20 octombrie/1 noiembrie 1879 şi Biserica Bulgariei la 25 februarie 1945. Deşi nu se află în spaţiul balcanic propriu-zis, Biserica Ortodoxă Română s-a înscris în acelaşi context politico-religios din secolul al XIX-lea, obţinând recunoaşterea autocefaliei la 25 aprilie 1885. După Primul Război Mondial, aceste trei Biserici au fost ridicate la rang de patriarhie. Astfel, Biserica Ortodoxă Sârbă a fost ridicată la rang de patriarhie la 12 septembrie 1920, Biserica Ortodoxă Română la 30 iulie 1925 şi Biserica Ortodoxă Bulgară la 10 mai 1953. Tot în această perioadă au luat fiinţă trei Biserici Ortodoxe naţionale: Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia, în 1923, Biserica Ortodoxă din Finlanda, în acelaşi an, şi Biserica Ortodoxă din Polonia, în anul 1925.