Istoria creştinismului (MXLVIII): Patriarhia ecumenică de Constantinopol (I)
Conform prevederilor canonului 3 al Sinodului ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, canonului 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din anul 431, şi ale canonului 36 al Sinodului quinisext de la Constantinopol, din anii 691-692, Patriarhia de Constantinopol ocupă primul loc de onoare, şi nu de jurisdicţie, în cadrul Ortodoxiei ecumenice, întâietate dobândită după marea schismă de la 1054, când Biserica Romei, care deţinuse acest loc, s-a separat de Biserica Ortodoxă a Răsăritului. Pentru prima dată, titlul de „patriarh ecumenic“ a fost dat în anul 533 de împăratul Justinian I (527-565) patriarhului Epifanie al Constantinopolului (520-535). În anul 588, Sinodul de la Constantinopol a hotărât ca patriarhul al IV-lea Postitorul (582-595) şi urmaşii săi să poarte acest titlu, ceea ce s-a păstrat până în zilele noastre, fără însă să implice vreo autoritate juridică asupra celorlalţi patriarhi. Demnitatea de „etnarh“ pe care sultanul Mahomed al II-lea (1451-1482) a acordat-o în anul 1454 patriarhului ecumenic Ghenadie al II-lea Scholarios şi urmaşilor lui a sporit prestigiul scaunului de Constantinopol în cadrul Bisericii Ortodoxe, ducând chiar la unele abuzuri, cum a fost cazul desfiinţării celor două patriarhii ortodoxe din Balcani, a sârbilor de la Peci (Ipek), în anul 1766, şi a bulgarilor de la Ohrida, în anul 1767. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea, Patriarhia de Constantinopol avea în jurisdicţia sa 138 de mitropolii şi episcopii. Evoluţia ulterioară a acestei patriarhii a urmat cursul evenimentelor politice şi religioase care s-au desfăşurat în Balcani începând cu anul 1821. Deşi a debutat cu un act de mare cruzime, lupta de emancipare naţională a grecilor, finalizată cu proclamarea independenţei, recunoscută prin Pacea de la Adrianopol, din 14 septembrie 1829, a creat condiţii mai bune pentru Patriarhia ecumenică de la Constantinopol.