Istoria creştinismului (MXXVIII): Dezvoltarea şi organizarea anglicanismului în secolele XIX-XX (IV)
Ed. Pusey, un fidel al anglicanismului, a pus bazele unei mişcări ritualiste care urmărea introducerea în Biserica anglicană a unor tradiţii catolice. Anglo-catolicii, cum erau numiţi susţinătorii acestei mişcări, cereau împodobirea altarelor, reintroducerea cântărilor liturgice, a veşmintelor preoţeşti, folosirea lumânărilor şi a tămâiei, practicarea procesiunilor, revenirea la celibatul preoţesc, la cultul sfinţilor, reintroducerea spovedaniei auriculare şi reactivarea monahismului. Deşi dezaprobat mult timp, Pusey a reuşit să obţină, în anul 1874, aprobarea unor ceremonii. Mişcarea, respingând categoric amestecul suveranului în problemele bisericeşti, a funcţionat până în anul 1901, când a fost asimilată de Biserica înaltă (High Church). După Primul Război Mondial a fost demarat dialogul anglicano-romano-catolic la Malines, în Belgia, desfăşurat cu rezultate pozitive între anii 1921-1926, deşi, printr-o enciclică din 13 septembrie 1896, papa Leon al XIII-lea (1878-1903) respingea valabilitatea hirotoniilor anglicane. Conferinţa de la Lambeth, din anul 1968, a decis crearea unei comisii mixte de dialog teologic între cele două Biserici, care activează şi astăzi. În Scoţia, s-a dezvoltat Biserica puritană, care are conducere presbiteriană, de orientare calvină. Sinoadele conduse de bătrâni resping unele ceremonii anglicane, păstrate din catolicism. În anul 1843, a apărut o primă scindare a puritanismului scoţian, atunci când profesorul de teologie Th. Chalmers († 1847) a creat Biserica liberă care nu admitea clerici intruşi, iar în anul 1876, s-a format o Biserică unită. Astăzi, a mai slăbit rigorismul puritan, introducându-se în cult chiar orga, după modelul catolic. Sub conducerea filantropului Robert Owen († 1858), Biserica Scoţiei a desfăşurat o importantă activitate socială printre muncitori, pe care o practică şi astăzi.