Istoria karatelor, de la luptă la educaţie

Artele marţiale au fascinat şi fascinează lumea de peste 2.000 de ani, însă până nu demult erau învăluite în mister, practici aparţinând unor zone greu accesibile – China şi Japonia. Deşi originile lor se află în China Evului Mediu, totuşi cea mai cunoscută denumire a lor este cea din Japonia – Karate, de care ne vom ocupa mai pe larg.

Originile karatelor (artă marţială japoneză) se află în China, unde în perioada sclavagistă din jurul anului 700 î.Hr. a apărut necesitatea de a se dezvolta sistemul autohton de luptă (wushu, mai cunoscut marelui public drept kung-fu).

Dezvoltarea acestor sisteme de luptă, care includeau şi arme (desigur, albe), s-a făcut în trei mari zone ale societăţii: zona satelor, zona monastică (cu celebrii călugări shaolin) şi zona militară.

Tehnicile de luptă erau împletite cu ştiinţa energetismului intern al fiinţei, cu medicina vremii (acupunctura), lucrurile fiind complexe şi nu doar restrânse la o simplă „bătaie” savantă.

În mâinile sătenilor exploataţi, cele mai banale unelte deveneau arme de temut, iar strategii armatei împăraţilor trebuiau şi ei să dezvolte trupe pricepute în a contracara rebelii organizaţi şi capabili de luptă.

S-au dezvoltat, în timp, sute de stiluri, urmărindu-se uneori chiar şi comportamentul animalelor, lupta s-a împletit cu principiile filozofico-religioase ale zonei şi timpului (taoismul).

Trecerea artelor marţiale spre Japonia

În jurul anului 1300, artele marţiale din China au ajuns în insulele Ryukyu, care pe atunci erau un regat, astăzi, ele aparţinând Japoniei, cea mai importantă insulă a arhipelagului fiind Okinawa.

Aceste insule, plasate în zona prin care se făcea comerţul dintre China, Japonia şi Coreea, plăteau tribut Chinei, căpătând posibilitatea de a face comerţ liber. Pentru a se evita revoltele şi încăierările localnicilor cu străinii care veneau pe mare, portul armelor era interzis. După câteva sute de ani de interzicere a armelor, când un clan japonez de samurai au invadat insulele, în anul 1609, nu a avut cine să le stea împotrivă, astfel că tributul a început să se ducă spre Japonia. Invadatorii au păstrat şi ei interdicţia care privea armele, căci le convenea să nu apară revolte, aşa că locuitorii Okinawei au început să se antreneze în lupte folosind doar propriul corp şi diferite unelte agricole, care nu puteau da de bănuit.

Aşa a apărut celebrul „nunchaku” – sau „nunceag”, cum îi ziceau copiii generaţiilor mai vechi, şi care şi-l confecţionau din două bucăţi de cozi de mătură, legate între ele cu o sfoară sau cu un lanţ. Aceast obiect a fost la origine o unealtă agricolă, ţăranii japonezi folosindu-l la treieratul orezului sau plantei soia.

Luptele preluate de la chinezi, amestecate cu ceea ce exista deja pe teritoriul Okinawei şi cu uneltele agricole transformate, prin priceperea mânuirii lor, în arme, au dat în final ceea astăzi numim „Karate” sau Karate-do.

Etimologic, denumirea provine din lipirea cuvintelor „kara”, care înseamnă „gol”, „te”, care înseamnă „mână”, şi „do”, care înseamnă „cale”, „drum”. Adică s-ar traduce „Calea mâinii goale”.

Odată cu anexarea insulelor Ryukyu la Japonia, în anul 1879, interesul pentru artele marţiale a crescut rapid, guvernul de la Tokio văzând în ele posibilitatea de a le folosi în dezvoltarea disciplinei şi forţei poporului japonez. În 1901, karatele erau deja disciplină de studiu în şcolile publice, iar după 1922, an în care a fost realizată o demonstraţie în faţa împăratului, stârnindu-i acestuia entuziasmul, principalele universităţi şi-au înfiinţat propriile cluburi.

Un alt punct istoric în dezvoltarea karatelor o reprezintă apariţia lui Gichin Funakoshi (1868-1957), personalitate care, în tinereţe, a contribuit la împânzirea karatelor în şcolile din Okinawa – el însuşi fiind profesor la una din şcoli -, apoi a fondat un stil anume, numit Shotokan – devenit popular în întreaga lume. Din acest stil avem şi noi, românii, un maestru, regretatul Dan Stuparu (1951 – 2013), având centura neagră cu 7 dan („dan” însemnând în limba japoneză „nivel” şi este o recunoaştere care se acordă celor care deja au căpătat centura neagră – fiecare şcoală de karate are un sistem propriu de valorizare a nivelului practicanţilor, prin centuri colorate). Există mai multe stiluri de karate, unele punând accentul mai mult pe forţă şi rezistenţă, altele pe viteză şi mobilitate.

Un punct foarte important în dezvoltarea artelor marţiale în lume – dezvoltare înţeleasă de această dată mai degrabă ca notorietate şi răspândire, decât ca lucru asupra tehnicilor – este apariţia în cinematografia mondială a lui Bruce Lee (care, deşi provenea din zona chinezească a acestor arte, şi-a transferat notorietea asupra întregului domeniu, deci şi karatele au devenit mai cunoscute, prin filmele lui).

În anii '70, acest unic actor-luptător a făcut senzaţie, creând modele, fani şi chiar un stil propriu – Jeet Kune Do. La momentul apariţiei lui Bruce Lee, tradiţionaliştii artelor marţiale au fost împotriva prezentării în filme a acestui subiect, dorind să rămână ceva secret, inaccesibil marelui public. Pe acest motiv, Bruce Lee a dat şi câteva lupte cu cei care l-au provocat, iar unele teorii ale conspiraţiei susţin că de la asemenea grupuri i s-a tras şi moartea prematură, învăluită în mister.

Artele Marţiale în România

În ţara noastră, începuturile artelor marţiale se găsesc în a două jumătate a anilor â60, când o mână de sportivi, în general proveniţi din judo, au început să practice karate... după cărţi. Regimul comunist nu vedea cu ochi buni nici un domeniu „exotic” care promitea oamenilor dezvoltare personală şi putea pune oarecum în pericol „orânduirea de partid şi de stat”. După ce aceşti primi sportivi, dintre care amintim pe Dorel Negrea şi Ilija Iorga, au ajuns la un nivel mai înalt de pregătire, au avut propriii discipoli, dintre care a fost şi Dan Stuparu.

Un alt nume important din acea perioadă de început este al lui Florentin Marinescu (9 Dan Ju Jitsu, 8 Dan Karate, 5 Dan Judo), actual preşedinte al Federaţiei Naţionale de Arte Marţiale. Până la revoluţia din 1989, karatele s-au practicat sub acoperirea cluburilor de judo şi lupte greco-romane, dar după acea dată cluburile de arte marţiale s-au dezvoltat exploziv, practic, cei mai mulţi băieţei din marile oraşe călcând măcar de câteva ori, în anii â90, într-un astfel de domeniu fascinant, care promite multe, dar căruia trebuie să i te dedici în cea mai mare măsură.

Disciplină, curaj, hotărâre, respect sunt doar câteva dintre trăsăturile de caracter pe care antrenorii de arte marţiale spun că le insuflă practicanţilor, trăsături ce se difuzează apoi în întreaga activitate a oamenilor.

În prezent, artele marţiale sunt foarte bine dezvoltate la noi în ţară, având numeroşi campioni în foarte diversele stiluri existente.