Istorii cu tâlc: Darul umilinţei

Un frate oarecare, silitor fiind, îşi făcea rugăciunea şi pravila împreună cu alt frate al lui şi cum începea a citi, îl biruiau lacrimile şi umilinţa sa. Pentru aceea nu putea să citească, ci lăsa câte un stih din psalmi. Odată l-a rugat vecinul lui să-i spună ce gândeşte când stă el la pravila şi rugăciunea sa, de plânge cu aşa amar?

Iar el i-a răspuns: - Iartă-mă, frate, că totdeauna când stau la pravila şi rugăciunea mea, văd pe Judecătorul şi pe mine ca pe un osândit stând, întrebat şi mustrat fiind şi zicându-mi Judecătorul: pentru ce ai făcut cutare păcat şi cutare? Şi de aceea eu nu mai ştiu ce voi răspunde, că mi se astupă gura de vădirea cugetului meu şi nu pot citi, ci las câte un cuvânt din psalmi. Mă iartă, frate, că şi pe tine te smintesc şi pentru aceea, frate, dacă vei vrea, să facem separat fiecare pravila sa. Răspuns-a lui fratele, zicând: - Nu, frate, că eu măcar de nu am darul umilinţei, ca să pot plânge, văzându-te pe tine, mă văd şi mă cunosc pe mine nevrednic şi ticălos. Iar Dumnezeu văzând smerenia lui, i-a dat şi lui darul umilinţei şi lacrimi ca şi celuilalt. (Cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrâni cei fără de nume, Editura Doxologia, 2009)