Istorii cu tâlc: Despre păcatul bârfei

Un frate l-a întrebat pe avva Ioan: „Cum se face că sufletului meu, deşi plin de răni, nu-i este ruşine să-l bârfească pe aproapele?“. Bătrânul îi spune următoarea parabolă despre bârfă: „Era un om sărac şi avea femeie. A văzut o altă femeie, cu vino-ncoace, şi s-a însurat şi cu ea. Dar amândouă erau dezbrăcate. Fiind o petrecere prin vecinătăţi, ele l-au rugat: «Ia-ne cu tine». El le-a luat pe amândouă, au intrat cu toţii într-un chiup mare,

s-au urcat într-o luntre şi s-au dus la locul petrecerii. Când a venit arşiţa şi oamenii s-au potolit, una dintre ele s-a uitat afară şi, nevăzând pe nimeni, a sărit afară, s-a dus la o grămadă de gunoi şi, culegând câteva zdrenţe vechi, şi-a făcut o cingătoare şi a început să se plimbe cu îndrăzneală. Cealaltă, care rămăsese goală în chiup, zicea: «Uite, desfrânata, nu-i e ruşine să umble în pielea goală». Dar bărbatul i-a spus întristat: «Asta-i culmea! Ea măcar şi-a acoperit ruşinea; ţie, goală puşcă, nu ţi-e ruşine să vorbeşti?». Aşa se întâmplă şi cu bârfa“. (Pateric, ediţia Polirom, 2005)