Istorii cu tâlc: Glasul conştiinţei

Un călător, mergea într-o noapte pe un drum necunoscut, pe o potecă îngustă, prin munţi, pe marginea unei prăpăstii adânci. Fiindcă ploua, călătorul se grăbea să ajungă cât mai repede acasă. Însă, la o cotitură, se împiedică de o piatră ce căzuse din munte şi era să se ducă în prăpastie. Se ridică, scoase un mic suspin, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat viaţa, apoi plecă mai departe. Nu făcu decât câţiva paşi şi simţi că nu mai poate merge mai departe. Pe când se depărta de locul acela, părea că vede cum un alt călător vine şi cade peste piatră. Glasul conştiinţei îi zicea: „Nepăsarea ta poate pricinui moartea unui alt om. Ce-ţi pasă dacă omul acela e un necunoscut pentru tine? Toţi oamenii sunt fraţi“. Atunci, călătorul se întoarse, se luptă cu piatra, o dădu în râpă şi plecă mai departe. În sufletul lui domnea acum o linişte adâncă, liniştea unei conştiinţe împăcate; i se părea că această pace sufletească îl face mai tare decât toată furia oarbă a vijeliei care se dezlănţuia. (Grigorie COMŞA, O mie de pilde)