„It’s beginning to look a lot like Christmas”...în Parohia Runcu - Ţibana
Este deja ceva vreme de când aproape peste tot în oraş s-a instalat un fel de feerie...vin sărbătorile, nu mai e mult. Pe stradă, în maşină, la serviciu, la mall, se simte o atmosferă plăcută, festivă, o senzaţie de bine, un soi de fericire care stă să se-ntâmple. Deschizi radioul: colinde (americane). Deschizi televizorul, bradul e de demult împodobit, Moşul (sau Moşii ?!) e/sunt simultan în reclame, în filme, ba chiar şi-n transmisiune directă. Se fac planuri de sărbătoare, petrecem în familie, ieşim cu prietenii, plecăm la munte. Este frumos, şi e normal să fie aşa!
De curând, un prieten mi-a povestit despre o acţiune umanitară dedicată unui grup de copii dintr-unul din satele apropiate Iaşului, care, odată ajunşi într-o banală, dar mult visată vizită în centrul oraşului, în zona pietonală a Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt, nu şi-au putut stăpâni uimirea şi bucuria totală (absolut nouă pentru ei) de a fi văzut o stradă atât de mare, cu blocuri, cu biserici şi clădiri istorice, cu decoraţiuni şi ornamente luminoase. Nu mai fuseseră niciodată acolo. Unii dintre ei nu mai fuseseră niciodată în oraş, deşi locuiesc la doar câţiva kilometri de el. Marginea satului era pentru ei ultima frontieră geografică a existenţei lor lumeşti. Deşi auzisem despre astfel de poveşti, reale de altfel, nu mi-am putut opri, la rându-mi, uimirea că astfel de lucruri încă se mai pot întâmpla.
Peste câteva zile, sâmbătă, 15 decembrie 2018, se anunţa o altă acţiune caritabilă, de întrajutorare, cu denumire englezească, dar plină de bune intenţii („Give something back”), în Runcu, un sat sărac, aflat la o distanţă de o jumătate de oră de mers cu maşina faţă de Iaşi (România, UE). Am hotărât să mă alătur, mai mult din curiozitate şi din dorinţa de a mă rupe pentru câteva ore de oraş şi de agitaţia lui.
Nimic nou, nimic special, ar crede unii. S-au mai făcut şi se vor mai face astfel de acţiuni. Mai ales în preajma Crăciunului. Dacă s-ar spune însă că iniţiatorul acţiunii a fost un om al bisericii, unii ar răspunde că e normal să fie aşa, că asta este de fapt datoria sa. Dacă aş spune în plus că am fost surprins să văd, fiind ultimul ajuns la faţa locului, că acestuia i se alăturaseră deja alte 20-25 de persoane, toate tinere, se va zice, probabil, că oricum sunt prea puţini, şi că darul lor ori nu ajunge la cine trebuie, ori nu este suficient. Dar a ajuns! Şi a adus un zâmbet de bucurie pe faţa unor oameni care într-adevăr se află în nevoi: bătrâni bolnavi, singuri şi neputincioşi, copii săraci, orfani, ai nimănui. Pentru mulţi dintre ei, televizorul sau radioul nici nu există. Bradul împodobit sau cadouri festive, nici atât. Ce să mai spunem despre lumină sau apă curentă? Un vis, sau nici măcar...
Nu voi da nume, cei care au făcut acest bine ştiu ce înseamnă fapta lor. Numele lor contează prea puţin. Ei nu caută imagine, nu caută faimă, nu caută felicitări la final, vor doar să aducă bucurie şi normalitate. Şi ceva mă face să cred că au reuşit. Pentru mulţi ca ei abia acum începe să semene, cu adevărat, a Crăciun şi a sărbătoare. Vorba cântecului: „It's beginning to look a lot like Christmas...”.
De fapt, au spus-o bătrânii noştri mai bine, cu mult înainte de invazia audiovizuală occidentală, în colinde simple, ce nu se uitau niciodată. Cum spunea colindul ăla vechi?
„Acum te las, fii sănătos, Şi vesel de Crăciun. Dar nu uita, când eşti voios Române, să fii bun!”.
De veselie şi voie bună nu prea ducem lipsă, ştim destul de bine să trecem peste orice necaz sau durere. Ne mai rămâne doar să fim buni. Asta mi-o doresc! Asta o doresc tuturor!
(Lect. univ. dr. Adrian Stoleriu - Facultatea de Arte Vizuale şi Design, Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iaşi)