Iubirea vindecătoare a Mântuitorului Hristos

Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei) Matei 8, 28-34; 9, 1

24. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea.

25. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim.

26. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină.

27. Iar oamenii s-au mirat, zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?

28. Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

29. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

30. Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.

31. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.

32. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.

33. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

34. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

9, 1. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Fragmentul evanghelic rânduit pentru Sfânta Liturghie din Duminica a V-a după Pogorârea Duhului Sfânt ne înfăţişează atât puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cât şi dorinţa Sa de a-i elibera pe oameni de puterea duhurilor necurate.

Iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos îi chinuie pe demoni

Mântuitorul Iisus Hristos a fost întâmpinat în ţinutul Gadara de doi îndrăciţi care, după cum ne spune Sfânta Evanghelie, erau foarte răi, furioşi şi, din acest motiv, nu mai trăiau printre oameni, ci locuiau în morminte. Comportamentul acestora sugerează că se găseau într-o stare de moarte spirituală, de vreme ce, vii fiind, se purtau violent cu semenii lor şi preferau să se adăpostească în morminte. De fapt, nu ei înşişi erau cauza comportamentului violent, ci duhurile necurate care puseseră stăpânire pe aceşti oameni chinuiţi.

Tot din Evanghelie aflăm că duhurile care-i stăpâneau pe cei doi oameni se foloseau de vocea lor şi-I ziceau Mântuitorului Iisus Hristos: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?“. Observăm că demonii mărturisesc dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, se tem de El, de puterea Lui, ca Judecător drept al lumii, Care, la sfârşitul veacurilor, va judeca şi va pedepsi pe satana şi pe toţi slujitorii lui, care au preferat să facă voia acestuia şi nu s-au pocăit. Din acest motiv, duhurile necurate din cei doi oameni ziceau: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?“. „Mai înainte de vreme“ înseamnă Judecata de obşte sau Judecata universală a lumii.

Vedem, aşadar, că duhurile necurate care-i stăpâneau pe cei doi posedaţi cunoşteau mai mult decât oamenii obişnuiţi ce se va întâmpla în ziua Judecăţii cu cei care fac răul.

Întâlnirea lui Iisus Hristos cu cei doi posedaţi produce suferinţă demonilor care-i stăpâneau, doar datorită contrastului care exista între sfinţenia Mântuitorului şi răutatea duhurilor necurate. Deci, Dumnezeu Fiul, Cel Sfânt, îi chinuia cu Însăşi prezenţa Sa pe cei ce cândva fuseseră îngeri de lumină, dar care, prin mândrie şi neascultare, au devenit duhuri căzute, duhuri ale răutăţii.

Iubirea de oameni a Mântuitorului Hristos, cea milostivă şi smerită, îi chinuie pe demonii care niciodată nu-i vor putea iubi pe oameni şi care întotdeauna urmăresc să desfigureze chipul lui Dumnezeu din oameni, să-i distrugă, să-i înjosească ori să-i înstrăineze de Dumnezeu şi de semeni, ca ei să nu trăiască în comuniune cu ceilalţi oameni, ci în dezbinare şi ură. Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos, fără să-i certe ori să-i pedepsească în mod activ pe demoni, îi chinuia prin însăşi prezenţa sfinţeniei şi iubirii Lui milostive faţă de oameni.

Suferinţa singurătăţii amplifică suferinţa bolii

Nimeni nu L-a rugat pe Iisus, aflat în trecere prin Gadara, să vindece pe cei doi îndrăciţi, pentru că locuitorii cetăţii nu mai erau preocupaţi de vindecarea celor doi suferinzi. Aceştia erau priviţi ca nişte înstrăinaţi de comunitatea umană şi duşmani ai oamenilor, din cauza duhurilor care-i stăpâneau şi care-i făceau să se comporte violent. Tocmai spre aceşti oameni, de care nimeni nu se mai îngrijea şi de care toţi se temeau, Se îndreaptă Dumnezeu-Omul, adică Mântuitorul Iisus Hristos, ca să-i elibereze, să vindece natura umană chinuită, desfigurată, scoasă din firescul ei. Înţelegem astfel că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent faţă de suferinţa omului, ci, dimpotrivă, El este milostiv faţă de oamenii pentru care nu mai mijloceşte nimeni.

Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii îi numesc pe demoni „ucigaşi de oameni“, „vrăjmaşi ai omului“ sau „chinuitori de oameni“. Demonii pot să-i facă pe oameni să lucreze împotriva firii lor, create după chipul lui Dumnezeu. Demonii reuşesc adesea să-i desfigureze şi să-i dezumanizeze pe oameni. Mântuitorul Iisus Hristos, dimpotrivă, caută să-i re-umanizeze, să-i elibereze pe oameni de răutate, să-i transforme în bine, astfel încât aceştia să se poată reintegra în comunitate, să-şi regăsească demnitatea lor de fiinţe create după chipul lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos vrea să ridice ceea ce este căzut în noi prin păcat şi să elibereze ceea ce este înrobit de demoni şi patimi, adică să vindece facultăţile sufleteşti ale omului creat după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt şi milostiv.

Oamenii stăpâniţi de demoni, deşi îşi păstrează înfăţişarea umană, nu mai sunt persoane libere, având adesea desfigurate sau chiar anulate facultăţile lor mentale şi simţirile sufleteşti, demonii folosindu-se de vocea, de gândirea şi chiar de mişcările trupului lor.

Aşadar, minunea care s-a făcut cu demonizaţii din ţinutul Gadarenilor ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent faţă de suferinţa oamenilor şi că are o milă deosebită mai ales faţă de acei oameni pe care nimeni nu îi mai iubeşte şi nu îi mai ajută.

De regulă, oamenii bolnavi, dar care sunt, totuşi, încurajaţi de iubirea, de preţuirea, de grija semenilor, nu suferă atât de mult ca cei care, pe lângă faptul că sunt bolnavi trupeşte ori sufleteşte, sunt şi părăsiţi şi neajutoraţi. Acestora, suferinţa singurătăţii le amplifică suferinţa bolii, la fel ca în cazul celor doi demonizaţi.

Oameni indiferenţi şi insensibili, incapabili să mai sesizeze valoarea persoanei umane

În mod surprinzător, demonii din cei doi posedaţi cer ca Iisus Hristos Domnul să le permită să intre într-o turmă de porci care păştea pe malul mării. Mântuitorul le acceptă cererea, „iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi, iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă“. Păzitorii porcilor i-au anunţat pe locuitorii cetăţii despre cele întâmplate, iar aceştia au venit imediat şi I-au cerut Mântuitorul Iisus să plece din ţinuturile lor, dovedind astfel că ei erau preocupaţi mai mult de comerţul cu porci decât de vindecarea oamenilor bolnavi. În loc să se bucure că doi oameni chinuiţi au fost eliberaţi de puterile demonice, chinuitoare de oameni, şi în loc să arate recunoştinţă faţă de Mântuitorul, pentru că i-a eliberat pe cei posedaţi de răutate, iar pe ei de teama de a mai fi atacaţi de cei îndrăciţi, locuitorii cetăţii Gadara I-au cerut lui Iisus să plece din ţinuturile lor. Paguba pricinuită de înecarea porcilor li s-a părut mai mare decât binefacerea vindecării oamenilor chinuiţi de demoni.

Printr-o iconomie dumnezeiască sau printr-o pedagogie divină, Mântuitorul Hristos a îngăduit ca demonii din oamenii chinuiţi de ei să intre în turma de porci pentru a adresa o mustrare locuitorilor din cetatea Gadarei, pentru că se îngrijeau mai mult de porci decât de oameni. Ca şi în alte situaţii, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă nu numai prin ceea ce spune, ci şi prin ceea ce face. În fiecare cuvânt, în fiecare faptă a lui Iisus Hristos, există o mulţime de semnificaţii ascunse, o mulţime de înţelesuri duhovniceşti, o mulţime de lumini spirituale spre folosul sufletului nostru.

Vedem, aşadar, că evanghelistul Matei ne înfăţişează atât demoni care chinuiesc pe oameni, cât şi oameni indiferenţi faţă de suferinţa altora, fiind prea mult preocupaţi de câştigul material şi trecător, insensibili sau incapabili să mai sesizeze nici valoarea persoanei umane dincolo de boala ei, şi nici valoarea restabilirii sănătăţii şi a demnităţii umane.

Când dragostea noastră este intensă, duhurile rele nu mai au putere asupra sufletului

Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte ucenicilor Săi, iar prin ucenici Bisericii, puterea de a vindeca pe cei bolnavi şi mai ales pe cei demonizaţi. Biserica a înţeles că Mântuitorul Iisus Hristos doreşte vindecarea, eliberarea şi ridicarea oamenilor din stăpânirea demonilor şi a bolilor. De aceea, avem foarte multe rugăciuni prin care noi cerem ajutorul lui Dumnezeu, ocrotirea Sa de duhurile cele rele. Iar noi cerem nu doar eliberarea sau vindecarea celor posedaţi, ci şi ocrotirea de toată răutatea, viclenia şi lucrarea chinuitoare a duhurilor necurate.

Experienţa duhovnicească de veacuri a Bisericii ne arată că acolo unde harul lui Dumnezeu nu este cerut, invocat cu insistenţă, acolo se manifestă de obicei puterea şi lucrarea duhurilor necurate.

În lepădările ce preced Taina Sfântului Botez, care conţin şi un program duhovnicesc sau o făgăduinţă pentru toată viaţa, se spune: „Te lepezi de Satana, de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui?“, şi răspunsul este: „Mă lepăd de Satana!“. „Te uneşti cu Hristos şi slujeşti Lui ca unui Domn şi Împărat?“ „Mă unesc cu Hristos şi slujesc Lui ca unui Domn şi Împărat!“ În măsura în care ne unim cu Hristos prin rugăciune, prin ascultarea Evangheliei, prin împlinirea poruncilor Lui şi mai ales prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, noi ne întărim duhovniceşte şi nu mai avem teamă de duhurile cele necurate, pentru că suntem apăraţi de Hristos, izbăvitorul de duhuri necurate şi rele. Când ne îndepărtăm de Hristos, când rugăciunea noastră slăbeşte, când credinţa noastră slăbeşte, când dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se răceşte, atunci suntem în primejdie. Dar când dragostea noastră curată şi smerită devine puternică, duhurile rele nu mai au putere asupra sufletului care se roagă stăruitor lui Dumnezeu şi arată iubire milostivă şi jertfelnică faţă de oameni. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că aşa cum pe un cazan care fierbe nu se aşază muştele, tot aşa de un suflet rugător, fierbinte în credinţă nu se apropie lucrarea duhurilor necurate.

Ca mijloace de luptă cu duhurile rele, în slujbele ortodoxe, pe lângă lepădările (de Satana) de la Botez, avem şi „Molitfele Sfântului Vasile cel Mare“, care se citesc pentru vindecarea celor împătimiţi în multe feluri şi chinuiţi de duhurile necurate. Uneori, aceste molitfe se pot citi şi ca rugăciuni preventive, de apărare faţă de atacurile nevăzute, dar reale, ale duhurilor necurate asupra oamenilor. Din experienţa sfinţilor Bisericii învăţăm, în mod deosebit, că, atunci când ne însemnăm cu Sfânta Cruce - de care demonii se tem foarte mult - şi chemăm numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“, primim o putere deosebită. Dacă ne rugăm des, adică cel puţin dimineaţa, la prânz şi seara, dacă mergem duminica şi în sărbători la biserică, ne întărim cu puterea Duhului Sfânt, singura Care poate alunga duhurile rele.

De asemenea, când se fac rugăciuni pentru alungarea duhurilor rele trebuie ca atât preoţii care le citesc, cât şi cei care se roagă împreună cu aceştia, să fie în stare de post, întrucât, în timpul postului şi rugăciunii, noi nu mai contăm pe propriile noastre puteri, ci pe puterea Duhului Sfânt, Care sălăşluieşte în omul credincios, smerit şi rugător. Starea de post este o stare de smerenie şi, în acelaşi timp, o stare în care noi manifestăm dorinţa de a ne hrăni mai mult cu lumina lui Dumnezeu din Evanghelie, din rugăciune şi din faptele bune.

Când suntem cu adevărat liberi?

Lucrarea Mântuitorului Hristos, de izbăvire a oamenilor de duhurile rele continuă şi astăzi în Biserica Sa, în Trupul Său tainic, ca lucrare de vindecare, de eliberare de chinuri şi de trecere de la înstrăinarea de Dumnezeu, de oameni şi de noi înşine la apropierea de Dumnezeu şi de semeni, la regăsirea noastră ca fiinţe înţelepte şi iubitoare, create după Chipul Persoanelor Sfintei Treimi.

Cu aceste înţelesuri ale Evangheliei de astăzi ne umplem de speranţă, de încredere în ajutorul lui Dumnezeu şi nu ne temem de demoni, înmulţind iubirea noastră faţă de Hristos şi de semeni.

Să rugăm pe Hristos Domnul să ne dăruiască puterea de a birui toate ispitele, toate uneltirile demonice, să ne dăruiască însă şi puterea de a fi milostivi şi a ne ruga pentru semenii noştri şi de a-i ajuta. De fapt, suntem cu adevărat liberi numai când ne rugăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru semenii noştri, când lucrăm în comuniune şi în armonie. Abia atunci ne facem pe deplin părtaşi iubirii şi lucrării Mântuitorului Iisus Hristos, Cel milostiv, spre slava Sfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

 

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române