Iubirea vine mai repede când nu o cerşeşti

Suntem sfătuiţi de părinţii duhovniceşti să nu aşteptăm să fim iubiţi, ci mai degrabă să iubim noi. Însă adesea credem că acest sfat este doar un clişeu sau că nu ni se aplică nouă, ci monahilor sau doar în relaţia cu cei care nu fac parte din familie. Este cumva logic să nu te aştepţi de la străini să îţi fie recunoscători. Dar cum să nu te aştepţi de la cei dragi să se poarte frumos cu tine? Regele David însuşi deplângea amărăciunea provocată de familie şi prieteni ca una incomparabil mai mare decât supărarea adusă de duşmani.

Oameni care au mâncat cu noi aceeaşi pâine, pe care i-am respectat şi i-am ajutat prin cuvinte mângâietoare şi fapte milostive, se întorc uneori împotriva noastră. "Chiar omul cu care eram în pace, în care am nădăjduit, care a mâncat pâinea mea, a ridicat împotriva mea călcâiul", mărturisea regele David (Ps. 40, 9). Este de înţeles ca de la duşmani să aştepţi ocară, batjocură, prigoană şi tot răul. "Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşii, aş fi răbdat;/ Şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el". Dar cum vei putea răbda, se întreabă David, ca apropiaţii tăi să uneltească rele împotriva ta?: "Tu, omule asemenea mie, căpetenia mea şi cunoscutul meu,/ Care împreună cu mine te-ai îndulcit de mâncări, în casa lui Dumnezeu am umblat în acelaşi gând" (Ps. 54, 12-15). Mai mult, intervin situaţii când prietenii şi cunoscuţii te susţin la o încercare, dar propria familie te abandonează: "Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat" (Ps. 37, 11). De aceea, "Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele" (Ps. 37, 8). Altă dată, nici familia, nici prietenii nu îţi mai sunt alături şi toată lumea te părăseşte, dintr-o lucrare înfricoşătoare a pedagogiei divine: "Depărtat-ai pe cunoscuţii mei de la mine, ajuns-am urâciune lor" (Ps. 87, 8), "Depărtat-ai de la mine pe prietenii şi pe cunoscuţii mei, şi cei de aproape ai mei s-au făcut nevăzuţi" (Ps. 87, 19). Modul lumesc şi cel duhovnicesc de a reacţiona la supărări Oamenii lumeşti, la supărare, nu se pot abţine să nu facă reproşuri, să nu işte certuri, să nu înjure, să nu se bată, să nu deznădăjduiască, să nu decadă în vicii sau să nu apostrofeze pe alţii. Dar cum se poartă un om duhovnicesc la supărare? Spre exemplu, regele David începe să postească şi să se roage: "Iar eu când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac şi am smerit cu post sufletul meu, şi rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce" (Ps. 34, 12). De asemenea, David ia asupra sa crucea tăcerii, cu nădejdea că Dumnezeu îl va auzi şi va "vorbi" în locul său: "tulburatu-m-am şi n-am grăit" (Ps. 76, 4) şi "ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa./ Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări/ Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Tu mă vei auzi, Dumnezeul meu" (Ps. 37, 13-15). Nu doar că nu deschide un schimb de replici cu cei care îl rănesc şi îl adapă cu "vinul umilinţei", dar nici el însuşi nu dă sfaturi bune necerute, nu îi moralizează pe aceştia: "Zis-am: "Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea;/ Pus-am gurii mele pază când a stat păcătosul împotriva mea"./ Amuţit-am şi m-am smerit, şi nici de bine n-am grăit, şi durerea mea s-a înnoit" (Ps. 38, 1-3). Dar câţi dintre noi se pot abţine să nu facă "morală" aproapelui aflat într-o greşeală? Câţi pot spune ca David unui om care îl blestema şi arunca în el cu pietre: "Lăsaţi-l să blesteme, căci Domnul i-a poruncit să blesteme pe David. Cine deci poate să-i zică: "De ce faci tu aşa?"" (Regi II, 16, 10). Ocările ce ni se fac sunt oglinda păcatelor uitate sau nemărturisite Părintele Arsenie Boca ne îndemna să îl luăm ca exemplu pe David când suntem bârfiţi şi să nu-l întrebăm pe răugrăitorul nostru "de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine, oare de ce mă ocărăşte omul acesta?". În mod curent, când suntem acuzaţi pe nedrept şi batjocoriţi, sărim ca arşi în apărarea noastră şi împroşcăm şi noi cuvinte grele, ca să nu ne lăsăm mai prejos. Totuşi, înţelepciunea nu stă în întreţinerea conflictelor. Mai degrabă să reflectăm la ce anume vrea să ne comunice Dumnezeu despre relaţia noastră cu El şi semenii, prin ocările pe care le îngăduie să se abată asupra noastră. În acest sens, părintele dădea exemple de circumstanţe în care "un vecin sau propriul tău copil sau soţ să-ţi ardă obrazul zvârlindu-ţi vorbe grele: prăpădită, ucigaşă, hoaţă". Este posibil să nu te simţi vinovat, dar ocările respective poate scot la iveală un păcat nespovedit: "Poate că nu ţi-ai mărturisit, asupra ta, vreo greşeală cu propriul tău soţ, înainte de vreme, iar soţul tău îţi aduce aminte acum, într-un şuvoi de mânie, fără să ştie că păcatul odată tot răbufneşte, oricâtă uitare s-ar fi aşternut peste el. Poate că şi copilul îşi strigă în ocara sa vreun păcat al părinţilor, de care trebuia cruţat, fie cu fapta, fie cu gândul". Altă dată, ocările, prin care se "răstesc" la noi demonii "prin vreo gură slabă, ne strigă vinovăţiile uitate pe care mărturisirea şi lacrimile noastre nu le-au şters" ("Cărarea împărăţiei", Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995). Problema principală este că, în genere, ne supărăm pe greşiţii noştri pentru că ne lipseşte o perspectivă duhovnicească asupra evenimentelor din viaţa noastră. Necesitatea unei înţelegeri duhovniceşti asupra întâmplărilor "Omul care se află în supărare arată că nu înţelege bine întâmplările pe care le trăieşte sau prin care trece şi nu ştie să vadă degetul şi iubirea şi înţelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viaţa lui de zi cu zi", spunea arhimandritul Emilianos Simonopetritul. Când un om se supără, arată că are voie proprie şi poftă. Când ceva vine în contradicţie cu aşteptările, interesele, pofta sau voinţa noastră, ne supărăm. "M-ai stârnit şi m-am supărat, pentru că eu voiam, pur şi simplu, să mă cinsteşti. Am căzut în sărăcie şi m-am supărat, pentru că voiam, pur şi simplu, să am bani." Aşadar, se poate spune că un om supărăcios este şi o persoană care nu se leapădă de sine, nu se lasă în voia lui Dumnezeu şi suferă de egoism ("Tâlcuiri şi cateheze", Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009). Supărăciosul suferă când cineva nu îi vorbeşte cu bunătate sau după aşteptările sale. Iubirea care dăruieşte fără să aştepte iubire Aşa cum ne povăţuia părintele Porfirie Capsocalivitul, să nu ne dorim cu tot dinadinsul ca oamenii să ne vorbească cu dragoste, ci "să-i lăsăm pe toţi să ne vorbească aşa cum simt. Să nu cerşim iubirea. Să urmărim a iubi şi a ne ruga din tot sufletul pentru aceia (care ne supără, n.r.). Atunci vom vedea că toţi ne vor iubi fără să urmărim acestea, fără să le cerşim deloc iubirea. Ne vor iubi liber şi sincer din adâncul inimii lor, fără să-i silim. Atunci când iubim fără să urmărim a fi iubiţi, se vor aduna toţi împrejurul nostru ca albinele. Asta este valabil pentru toţi" ("Ne vorbeşte Părintele Porfirie", Editurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa). Desigur, una este să te batjocorească străinul, alta să te facă "tobă" de ocări soţul, soţia, părinţii, copiii sau prietenii. Însă, indiferent cât de apropiat sau îndepărtat ne este cel care ne supără, remediul supărării este acelaşi. Pe de o parte, este necesară o înţelegere duhovnicească a întâmplărilor. Pe de altă parte, se cere şi o nobleţe a inimii, care nu "cerşeşte" iubirea, ci o dăruieşte, fără să o aştepte la schimb şi, tocmai prin acest binecuvântat dezinteres, o atrage împrejurul ei.