Jocul de-a războiul

Era singura dintre toți oamenii cunoscuți care știa să meargă îndărătul timpului. Se ducea cu mult înapoia vieții ei până unde avea nevoie, și avea nevoie peste tot, căci erau o groază de lucruri de îndreptat în trecut.

Se prefăcea că nu știe carte, dar știa toate războaiele despre care învățasem eu la școală. Doar că ele nu erau scrise ca lecțiile noastre pe tablă - înmuiai buretele în apă și le făceai în câteva clipe să dispară!

Îi miroseau mâinile a tranșee când se întorcea. Nu spunea la nimeni când pleacă. Se strecura printr-o ușă, numai de ea știută, spre vremuri ce trecuseră de mult, și oprea războaiele înainte ca ele să înceapă, iar ălora începute le striga de la obraz: Opriți-vă, nerușinatelor! Sunt copiii unor mame ca mine morții ăștia presărați pe câmp! Se apuca după asta să strângă morții, ca pe niște spice de grâu pe care le secerase cineva înainte de sosirea ei.

Îi spăla de sânge cu apă proaspătă scoasă din fântâna de la noi din curte, apoi îi primenea și le dădea viață la fel de proaspătă ca apa, luând din viața ei puțină vedre întregi. Acoperea apoi gropile comune cu pământul din care era ea făcută. La fel și tranșeele.

După fiecare drum în trecut, mama se întorcea acasă împuținată. Rămânea câteodată din ea doar țărâna de sub unghii. Era atât de puțină, încât nici n-o vedeam când intra pe ușă, ușa aceea secretă știută numai de ea!

Am prins-o, însă, o dată. Murea de oboseală și-i curgeau lacrimi de bucurie din ochi. Am luat-o în palmă și de teamă ca nu cumva s-o risipesc cu respirația, i-am spus foarte încet, mai încet decât zgomotul căderii unui fulg de zăpadă pe pământ: Știu unde ai fost! Dar nu o să spun la nimeni! Să nu spui, mi-a cerut ea.

Deși era cât gămălia unui ac, poate chiar nițel mai mică, m-a luat în brațe, zicându-mi, în timp ce mă mângâia pe frunte: Semănau cu tine băieții ăia, cu tine atunci când o să crești mare. Numai dacă o să crești și tu, i-am spus, altfel o să rămân toată viața mic. Mai mare în orice caz decât tine, acum. Până mâine dimineață o să vezi c-o să fiu din nou cum am fost!

Și așa o vedeam, într-adevăr, a doua zi. Dar o pornea iarăși înapoi, căci erau multe războaie de oprit și mulți, prea mulți morți de înviat.

Aproape că nu e război, zicea la întoarcere, să nu te găsesc printre ei și pe tine. Cum așa?, mă miram când o auzeam spunându-mi asta. Eu nu mă pricep să omor oameni. De ce să cheme un copil ca mine la război? Ba încă la unul de demult! Ca să te pot aduce înapoi la viață, în caz că te nimerește vreun glonț, ofta mama, continuând să mă mângâie pe frunte. Numai în trecut pot să vin după tine, în viitor, n-o să am cum, n-am nici un fel de putere asupra războaielor ce-or să fie atunci.

Culcă-te acum, e târziu, pune capul pe pernă și dormi! Și tu?, întreb de sub plapumă. Ce-ai de gând? Să nu zici că vrei s-o iei iarăși din loc. Azi, nu, mă asigură ea. Rămân cu tine aici! Ce bine, apuc să-i spun, înainte să adorm, mi-e atât de urât să stau toată ziua singur acasă. Măcar de-aș avea cu cine să mă joc! Azi o să ai, râde ea încetișor, și o zăresc, nu știu dacă aievea sau doar în vis, cum începe să dea timpul înapoi, timpul vieții sale, de data aceasta, oprindu-se la vârsta când era copil.

După care îmi spune, înainte de a începe să mă trezesc: Hai să ne jucăm de-a războiul! Hai, zic. Stai că trag, mă pomenesc strigând vesel prin somn. Copilul celălalt strigă și el: Eu am tras primul, te-am nimerit! Nu vezi că ești deja mort? Dacă sunt mort, oare de ce îmi vine să râd? Deschid ochii brusc și văd perna pe care am dormit plină de sânge!

Din Cartea mamei, în curs de pregătire.