La cumpăna dintre veacuri şi milenii, stareţa Teofana Scântei de la Vorona

40 de ani fără unul. O viaţă de om, am putea spune noi, o perioadă lungă de timp care a trecut din 10 ianuarie 1969. S-au împlinit, iată, atâţia ani de când Mănăstirea Vorona a cunoscut o altă etapă în istoria ei multiseculară, prin strădania unei călugăriţe care a intrat şi ea, odată cu faptele-i mari, în cronica acestui loc binecuvântat din Ţara Moldovei.

Până la decretul 410/1959 care a provocat un adevărat cutremur în lumea eclesială, Mănăstirea Vorona îşi ducea viaţa liniştită în ritmul rugăciunilor şi permanentă luptă a nevoinţelor duhovniceşti.

Mănăstirea a rămas pustie

Era o mănăstire retrasă, care avea taina ei şi lumea o simţea ca atare. Deodată, ca din senin, a venit peste ea încercările din vremea regimului ostil Bisericii. Nu doar călugării au plecat, aşa cum s-a întâmplat peste tot, dar mănăstirea însăşi a rămas pustie şi în anul următor a fost transformată în CAP. Aceasta se întâmpla în 1959. În locul bunelor rânduieli întâlnite peste tot s-a aşternut dezordinea. Bisericile au fost închise şi între timp s-au deteriorat. Trapeza şi chiliile monahilor au fost transformate în grajduri. Incinta mănăstirii a fost năpădită de buruieni şi gunoaie. Cei care au văzut mănăstirea în perioada aceea amintesc de situaţii şi imagini de coşmar, similare cu cele întâlnite în spaţiul sovietic al aceluiaşi regim odios.

Situaţia aceasta a durat nouă ani. Timp suficient pentru ca acoperişul şubred al bisericilor să cedeze, iar chiliile monahilor să devină adevărate ruine. Dumnezeu a rânduit o schimbare a lucrurilor atunci când a îngăduit, cu toată opoziţia mai marilor zilei, refacerea vieţii mănăstireşti în acest loc.

Stareţa Teofana era sufletul şi iniţiatoarea bunelor lucrări

Pentru că monahii erau risipiţi prin lumea largă, iar unii s-au mutat către Domnul, s-a hotărât să fie aduse la Vorona câteva călugăriţe. Între ele s-a aflat tânăra monahie Teofana Scântei, pe atunci muncitoare la Filatura de in şi cânepă din Fălticeni. Cunoscuse furia comunistă, după ce vieţuise câţiva ani în obştile de la Agafton şi Râşca. La Fălticeni, în plină perioadă totalitară, mai mult de zece călugăriţe lucrau din greu pentru o bucăţică de pâine şi aşteptau momentul reîntoarcerii în mănăstire.

Mitropolitul Justin Moisescu a numit-o pe monahia Teofana Scântei stareţă la Vorona pe 10 ianuarie 1969. Exarhul Adrian Hriţcu i-a adus o simplă înştiinţare, n-a avut unde să facă instalarea cuvenită, pentru că totul era în paragină. Cu toate acestea, cele patru temerare călugăriţe n-au deznădăjduit. Pe lângă bruma de pravilă pe care o săvârşeau, s-au apucat de treabă. În primul rând, s-au luptat cu şerpii care se instalaseră pretutindeni. Nu era vorba doar de şerpii ispitelor (întâlniţi pretutindeni şi oricând), ci de şerpi adevăraţi, aciuaţi prin toate cotloanele mănăstirii.

A început şantierul. Mai întâi s-au reparat acoperişurile bisericilor în care ploua, apoi trapeza şi chiliile. Mitropolitul Justin a venit special la Vorona şi a privit întristat la ruina care pusese stăpânire peste toată mănăstirea.

Într-o zi, sprijinit de bastonul arhieresc, i-a poruncit dirigintelui de şantier să se grăbească şi a dat un cec pentru cheltuielile imediate. În următorii ani, Mitropolia Moldovei a achitat toate facturile mănăstirii şi încet, încet, situaţia s-a schimbat. Bisericile şi complexul monastic arătau altfel. Obştea şi-a sporit numărul până la 12 vieţuitoare. Pe lângă părintele Mina Serediuc, care a venit cel dintâi, s-a adăugat, câţiva ani mai târziu, protosinghelul Pangratie Drăguţu. Lumea venea duminica şi-n sărbători la slujbele care se săvârşeau cu toată evlavia. Între toate ostenitoarele, stareţa Teofana era sufletul şi iniţiatoarea bunelor lucrări. Răbdarea şi râvna ei, rar întâlnite, rugăciunile părinţilor şi ale soborului, strădania şi ascultarea maicilor au transformat ruina în strălucirea zidirilor, atmosfera de CAP în cânturi îngereşti, dezordinea în rânduială şi vremelnicia în veşnicie.

Vorona este acum o mănăstire salvată

Acest fenomen poate fi definit, fără a exagera cu nimic, minunea de la Vorona. O minune care s-a săvârşit lent, dar sigur. O minune care a redat frumuseţea unei chinovii. Şi această minune a continuat apoi printr-un fiu al mănăstirii. S-a numit Teoctist Arăpaşu, fericitul patriarh care n-a uitat de locul uceniciei sale din tinereţe.

L-am auzit spunând, prin anii ’90: „Dacă aici nu era maica Teofana şi părintele Pangratie, n-aş fi putut face nimic“. În timpul de care vorbim, mănăstirea şi-a sporit frumuseţea. Pictura din biserici, chilii multe pentru soborul care a ajuns la un moment dat la numărul 50, case şi acareturi, gospodărie nouă şi aşa mai departe.

Stareţa Teofana n-a mai cunoscut odihna. A supravegheat lucrări, s-a ostenit, i-a primit pe toţi, dar mai mult decât toate a avut răbdare şi înţelepciune. A pus la temelia acestei rodnice stăreţii iubirea de Dumnezeu şi iubirea pentru cei din preajmă.

Dacă ar fi fost păstrate într-o arhivă imaginile din urmă cu 40 de ani, probabil că acestea ar provoca stupefacţie. Dacă un operator priceput le-ar combina cu imaginile din prezent, ele nu ar revela nici o similitudine. Vorona este acum o mănăstire salvată, înnoită, plină de frumuseţi. Este mai frumoasă decât la începuturile ei.

Stareţa Teofana priveşte în fiecare zi din pridvorul chiliei ei (pe care a păstrat-o în vechiul corp monahal) mănăstirea inimii sale. Fie că este acoperită de promoroacă şi omăt înalt, fie că-i scăldată în lumina soarelui ori că trece prin furtună (la propriu), Vorona se înfăţişează în toată splendoarea ei.

Pe de altă parte, maica Teofana mai are încă planuri de viitor. Înnoirea duhovnicească, dar şi construcţiile continuă într-un ritm susţinut.

Pentru lucrarea ei duhovnicească şi gospodărească, stareţa Teofana a trecut prin multe încercări. Au fost umilinţele regimului potrivnic, lipsurile de tot felul, singurătatea, mâhnirile, încercările de la tot pasul. Au fost, însă, şi bucurii. Mai ales cele ale Duhului Sfânt. Bucuria privegherilor şi a pravilei călugăreşti, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune. S-au adăugat şi bucuriile oamenilor, făcute prin ierarhi, prin monahi şi prin toţi prietenii şi binefăcătorii acestei comunităţi. Cu aceste bucurii, stavrofora Teofana Scântei păşeşte în al 40-lea an al stăreţiei în Mănăstirea Vorona. Nu ştiu dacă este cea mai lungă stăreţie din istoria celor mai bine de patru veacuri. Poate că este. Dar ştiu sigur că este o stăreţie pilduitoare, cu roade bogate şi cu realizări remarcabile, pentru care-i aducem doxologie lui Dumnezeu. La toate aceste importante lucrări de la Vorona a trudit o călugăriţă minunată, care a stat departe de laude şi publicitate. O persoană umbrită de smerenia marilor părinţi ai pustiei şi de bunătatea îngerilor. Numele ei, păstrat în cronici, pisanii şi-n inimile noastre, se tâlcuieşte simplu: Teofana Scântei de la Vorona.