Lada de zestre din altarul bisericii

O dimineaţă înceţoşată de toamnă în câmpie te trimite cu gândul la o anume taină, pe care Bărăganul, dintotdeauna, a purtat-o cu sine în timp. Biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Lehliu Sat, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, în care ne-am închinat recent, ne-a surprins nu numai cu scena Naşterii Domnului, pictată într-un mod cu totul original, sau cu lada tradiţională de zestre păstrată de preoţi în altar, ci şi cu slujirea părinţilor de aici, care poartă în plinirea ei roadele misiunii ziditoare a Bisericii în istorie.

Dintotdeauna Bărăganul a fost tainic, zestre cu care veşniceşte în timp. Panait Istrati spunea despre Bărăgan că este locul în care poţi „să te afli singur cu Dumnezeul tău“ şi îl descria ca fiind „ţinutul pe care Creatorul l-a hărăzit Munteniei, pentru ca românul să poată visa în voie“, referindu-se probabil la întinderea lui nesfârşită, mărginită rotund de linia orizontului. Poate că nici într-un alt anotimp nu „guşti“ din această taină mai convingător ca într-o zi cu ceaţă groasă de toamnă, când poţi să o tai cu cuţitul. Căci ceaţa, deşi topeşte contururile lucrurilor, te apropie de taină, pe care nu o poţi defini, ci numai simţi şi trăi ca pe o întrebare, ca pe o mărturisire, ca pe un necuvânt.

Icoana Naşterii Domnului

Lehliu Sat, ca aşezare şi nume, cum altfel?, îşi are începutul tăinuit ca o zi îmbrăcată în ceaţă în Bărăgan. Unii spun că satul ar fi luat fiinţă în secolul al XV-lea, alţii în secolul al XVI-lea, al XVII-lea sau al XIX-lea, iar despre nume, fie că ar proveni de la polonezul „leah“ sau „leh“, fie de la o familie de boieri cu mari proprietăţi în zonă. Un lucru este însă cert: satul a fost întemeiat la întretăierea vechilor drumuri dintre munte şi deal, pe de o parte, şi Bărăgan şi Balta Ialomiţei, pe de altă parte. În această intersecţie, în 1893, Grigorie Georgescu şi soţia sa Maria, dimpreună cu locuitorii satului, au ridicat biserica actuală, din cărămidă arsă, şi au învelit-o cu tablă. Un locaş monumental, în stil mănăstiresc, cu trei turle impunătoare, care iniţial a fost pictat în ulei de Ion Corbu în stil realist. În decursul vremii, biserica a suferit modificări, reabilitări, repictări pentru a ajunge la noi astfel cum se înfăţişează astăzi.

Ajunşi la Lehliu îmbrăcaţi în ceaţă, am intrat în biserică luminându-ne ziua cu albastrul picturii lui Iosif Viorel din Alba Iulia, pe care a aşezat-o peste cea veche în 1996.

Privirea ne-a fost atrasă însă de scena Naşterii Mântuitorului Iisus, redată într-un stil atât de original, ca şi cum evenimentul s-ar fi petrecut nu într-o peşteră sărăcăcioasă din Betleem, ci într-o casă ţărănească de la noi, al cărui tavan, în cel mai propriu sens al tradiţiei româneşti, este făcut din scândură! Acest fapt trezeşte sentimentul tulburător că, întocmai ca în colinde, Pruncul Iisus este deopotrivă permanentă aşteptare, naştere şi împlinire a oricărei familii din binecuvântatul capăt de lume în care ne nevoim. Şi am mai tresărit o dată descoperind în altarul bisericii o ladă tradiţională de zestre, în care părinţii slujitori păstrează bunul cel mai de preţ al acestui neam: Cuvântul Evangheliei propovăduit de Andrei, primul Apostol al Mântuitorului Iisus, alături de vechi vase şi alte obiecte de cult, ca o dovadă a credinţei noastre şi a mărturisirii ei permanente de peste 2.000 de ani.

Am purtat apoi cu cei doi părinţi slujitori discuţii despre viaţa parohiei care a supravieţuit într-un fel aparte în vremea în care comunismul a tăvălugit spiritual Bărăganul.

Misiune responsabilizatoare

„Sunt preot de 12 ani în această parohie, în care de altfel m-am şi născut. Bunica mea m-a adus în acest sfânt locaş de pe la 3 ani. De aceea, am crescut în dragoste faţă de Dumnezeu şi de Biserică. Faptul că slujesc în propriul sat este o mare asumare, o obligaţie care implică responsabilitate şi respect. De aceea trebuie să fac lucrurile foarte bine, să ajut oamenii mai mult. Mă bucură că cele peste 1.000 de suflete din parohie nu fac nici un fel de raportare la faptul că le sunt consătean. Sunt preotul lor, aşa mă percep, şi lucrul acesta mă ajută şi mă motivează. Împreună cu părintele coslujitor credem că am reuşit să atragem cât mai mulţi tineri în Biserică. Am organizat un cor de 36 de copii. Tot cu copiii din parohie am curăţit cimitirul, am sădit un gard viu, am organizat concursuri, chiar şi unul de pescuit, toate în ideea de a fi cât mai mult împreună. Cu aceşti copii participăm la procesiuni religioase, la pelerinaje şi concerte de colinde şi la multe alte activităţi. Deşi Bărăganul a fost devastat din punct de vedere spiritual în comunism, paradoxal, la Lehliu autorităţile nu au interzis, nu au făcut presiuni şi nici nu au condiţionat în vreun fel participarea credincioşilor la slujbe. În perioada respectivă, aici a slujit cu vrednicie, peste 40 de ani, părintele Manole, de altfel singurul pedepsit de autorităţile vremii cu puşcărie. Întors din închisoare, şi-a continuat activitatea şi tot ceea ce se vede aici a fost realizat în mare parte prin vrednicia lui: repararea acoperişului, a exteriorului şi interiorului bisericii, reconstruirea clopotniţei.

În satul nostru, copiii merg după noi precum după propriii părinţi, pentru că noi, preoţii, suntem tot timpul în mijlocul familiilor lor. De pildă, simpla prezenţă a noastră în mijlocul comunităţii a descurajat tentativele de prozelitism din partea unor secte care au încercat şi aici să-şi facă adepţi“, ne-a mărturisit părintele paroh Constantin Daniel Voicu.

La rândul sfinţiei sale, părintele coslujitor Adrian Marian ne-a mărturisit: „De trei ani de când slujesc în această parohie, pentru care am şi fost hirotonit, mă simt aici ca acasă, pentru că eu sunt din Feteşti. De aceea slujesc cu sentimentul de dragoste faţă de Dumnezeu, faţă de cei din jurul meu, şi cu bucurie pentru că mă simt împlinit. Trăiesc un sentiment de plinătate deplină“.

Ca taina din colind

Am părăsit biserica şi Parohia Lehliu marcaţi de scena Naşterii Domnului, sărbătoare pe care în acest timp ne pregătim să o întâmpinăm. Şi, precum părinţii care slujesc aici, trăim şi noi un sentiment de bucurie şi de împlinire sufletească, căci, descoperindu-I astfel redată Naşterea, o trăim şi noi la fel de cald, la fel de apropiat, ca taina din colind: Mititel înfăşăţel/ În scutec de bumbăcel/ … Neaua ninge/ Nu-l atinge/ Vântul bate/ Nu-l răzbate… / Şi de acum/ Până-n vecie/ Mila Domnului să fie/ Lăudaţi şi cântaţi/ Şi vă bucuraţi!...