Lecţia de credinţă

Dintre minunile pe care ni le redă Sfântul Evanghelist Matei atunci când vorbeşte despre peregrinarea Mântuitorului în localităţile de pe malul lacului Ghenizaret, aceasta cred că ne redă cel mai mult senzaţia de frică şi cutremur pe care trebuie să o fi avut contemporanii şi concetăţenii Învăţătorului, din Nazaret.

Domnul vindecase şi mai urma să vindece slăbănogi, dar felul în care s-a întâmplat această vindecare ne uluieşte pur şi simplu. Mântuitorul îi oferă celui adus de prieteni sau rude ceea ce are nevoie omul pentru a intra în Împărăţie: iertarea păcatelor. Sunt convins că, la fel ca noi astăzi, poate că oamenii care-L înconjurau pe Iisus au rămas nedumeriţi de spusele Sale. La ce le trebuia prietenilor slăbănogului, care-l căraseră pe acela până la Iisus, o prezumtivă iertare a păcatelor? Adică, pe alţii, din alte cetăţi, pe care nici măcar nu-i cunoştea, i-a vindecat, dar pe unul de la el din localitate nu voia să-l vindece?! Foarte curios li s-a părut oamenilor care-l cunoşteau bine pe fiul teslarului acest fel de a trata problema. Ştim din alte pasaje evanghelice că, în general, cei care-L cunoşteau pe Iisus din copilăria Sa îl priveau altfel, cu neîncredere, fapt pentru care Mântuitorul a şi spus că nici un profet nu este bine primit în patria sa. Mântuitorul însă i-a iertat păcatele slăbănogului, oprindu-se la vindecare sufletească, pentru că El cunoştea inimile şi puţina credinţă a celor care asistau la minune. El avea să ofere o lecţie deosebită cărturarilor şi în general oamenilor care cereau doar minuni, acţiuni deosebite, fără a privi spre esenţă: vindecarea sufletului. Pe lângă aceasta, au mai fost şi alte lecţii de smerire a orgolioşilor care cârteau împotriva Nazarineanului, dar prin persoane de altă credinţă. Acum însă, Mântuitorul, cu o vădită intenţie de a da o lecţie, îi consternează pe cei care-L înconjurau prin cuvintele: "Iertate îţi sunt păcatele!" Evanghelistul Matei ne spune că cei care şi-au manifestat pe loc nedumerirea şi neîncrederea sau, mai bine zis, care au găsit în aceste cuvinte ale lui Iisus dovada convingerii lor că aveau de a face cu un mincinos şi hulitor au fost cărturarii. Şi abia după o perioadă oarecare de tumult şi lipsă de încredere, fiindcă, într-adevăr, oricine ar putea spune cuiva că-i sunt iertate păcatele - acest lucru nu poate fi verificat, neavând legătură cu materia, cu trupul vizibil -, a urmat şi vindecarea trupească. Nu-i aşa că şi noi, astăzi, ne asemănăm atât de mult celor din cetatea lui Iisus? Nu avem noi oare nevoie de tot felul de acţiuni materiale pentru a ne linişti că avem o relaţie cu Dumnezeu? Chiar dacă nu vedem minuni atât de des, totuşi le căutăm cu orice ocazie şi nu-i contrazicem pe cei care fac la fel. "Credinţa este urmare a vederii minunilor" - ar fi sloganul nostru astăzi. Alergăm după părinţi văzători cu duhul, dorim să atingem icoane făcătoare de minuni şi altele de acest fel, de parcă minunile care s-au întâmplat ar fi fost posibile doar printr-un efort trupesc, material, şi nu urmare a unei credinţe fierbinţi în Cel care nu se vede. Cine să ne înveţe că nu mulţimea slujbelor la care asistăm, a posturilor pe care le ţinem, a rugăciunilor sau a faptelor văzute - bune - pe care le facem ne ajută în găsirea drumului către Împărăţia lui Dumnezeu? Şi - culmea! - această Împărăţie este chiar înlăuntrul nostru! Mai ales că asceza îndelungată a Părinţilor pustiei nu avea legătură decât cu relaţia personală cu Dumnezeu, aşadar cu credinţa. Mântuitorul ştia toate acestea şi despre contemporanii Săi. Prin vindecarea slăbănogului El nu a făcut decât să demaşte ipocrizia celor care se considerau credincioşi, dar care nu căutau decât la cele văzute. Din acest motiv Iisus l-a şi vindecat pe slăbănog. Una, pentru ca aceia care cârteau să nu aibă motiv de a-L acuza că huleşte, şi a doua, pentru ca toţi să fie încredinţaţi că iertarea păcatelor, care are întâietate faţă de vindecarea trupească, s-a produs într-adevăr. Nu vreau să mă refer acum şi la problema bolii în sine, care ar putea constitui subiectul altui cuvânt. Mântuitorul ne dă o lecţie de credinţă, de ceea ce înseamnă credinţa şi cum este bine să ne raportăm la ea. Măsura credinţei noastre ţine de încrederea pe care o avem în Dumnezeu, indiferent de minunile sau faptele pe care le trăim în viaţa de zi cu zi.