Legătura dintre iconografie și Slujba Euharistică
În tradiţia noastră ortodoxă, iconografia este parte integrantă a cultului divin, dând şi ea mărturie de Hristos în Acelaşi Duh Care viază și în slujbele dumnezeieşti. Astfel, „icoanele şi Tainele sunt o ţinere mereu prezentă şi lucrătoare în conştiinţa şi viaţa credincioşilor a imaginii reale ontologice a lui Dumnezeu, Care este Hristos, sau mai precis umanitatea lui Hristos. Ele sunt moduri de eficacitate continuă ale imaginii centrale şi definitive a Revelaţiei culminante în viaţa omenească”, după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae.
Icoana conţine chipul lui Hristos despre a Cărui dumnezeire dă mărturie Duhul Lui, iar prin Taine se imprimă acelaşi chip în credincioşi. Daniel Rousseau spune că „dacă putem vedea în Iisus chipul viu al Tatălui, aceasta se datorează faptului că Însuşi Duhul Sfânt Îl descoperă şi Îl arată pe Hristos şi, în El, acest chip desăvârşit al Tatălui şi Unirea Sa cu El” (Daniel Rousseau, `Icoana-lumina feţei Tale~, trad. Măriuca Alexandrescu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 17). Aceasta este, de fapt, lucrarea prioritară a Duhului Sfânt atât în slujbele divine, cât şi în iconografie, anume de a-L arăta oamenilor pe Hristos şi de a adânci tot mai mult chipul Lui în cei ce vor să creadă în El.
Duhul Sfânt lucrează sfințirea credincioșilor nu numai prin Taine și celelalte slujbe divine, ci și prin icoane. În acest sens, părintele Stăniloae face precizarea că „icoana lui Hristos în Ortodoxie a fost nu numai o icoană hristologică, ci și pnevmatologică, ținând seama de faptul că Hristos a fost plin de Duhul Sfânt și acest Duh li L-a dăruit și L-au văzut ca putere formatoare în direcția sfințeniei” (Dumitru Stăniloae, Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 99-100). Prin urmare, ar fi nedrept să recunoaștem iconografiei numai un rol pedagogic, atât în cadrul liturgic, cât și în afara lui. Dincolo de acest aspect, icoana este și izvor de putere dumnezeiască, este vie, căci harul Preasfântului Duh, care sălășluiește în icoană, lucrează puternic și se revarsă asupra ființei celui care se închină și cinstește cu evlavie persoana închipuită pe ea.
În Sfânta Liturghie icoanele, dimpreună cu rugăciunile şi imnele liturgice, îi ajută pe credincioşi să înainteze spre întâlnirea cu Hristos în Dumnezeiasca Euharistie. „Întâlnirea tainică cu persoanele reprezentate în icoane este ca un fel de pregătire spre întâlnirea mai deplină cu Hristos în Taina Euharistiei” , spune părintele Stăniloae, ele având rostul nu numai de a întări în credinţă sau de a închipui Împărăţia cerească, ci şi de sporire a comuniunii personale a credincioşilor cu Mântuitorul, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii şi îngerii prin puterea Sfântului Duh (pr. prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 115-116). Părintele Vasilios întăreşte şi el acest adevăr: „Credincioşii nu-L cunosc pe Domnul şi pe Sfinţii Lui printr-o aducere aminte sau printr-o retrospectivă istorică. Pentru credincioşi există Dumnezeiasca Liturghie, Icoana Sfântă. Botezaţi în bucuria creaţiei celei noi, intrând în lumea iconografică şi liturgică, ei află viu pe Domnul şi vii pe Sfinţii Lui. Viu într-un contact nemijlocit şi într-o comuniune de viaţă” (Arhimandritul Vasilios, ~Intrarea în Împărăţie~, trad. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 82).
Așadar, într-un mod tainic, Sfânta Liturghie este și ea o icoană divino-umană a lui Hristos Cel viu, este o icoană dinamică, pentru că toate actele liturgice, rugăciunile și imnele Îl înfățișează pe Hristos și întreaga iconomie săvârșită pntru noi. În Liturghie, El este trăit de credincioşii de azi în acelaşi chip în care Îl trăiau contemporanii Lui în vremea petrecerii Sale pământeşti sau, cum spune părintele Stăniloae, „în atmosfera Sfintei Liturghii se prelungeşte atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinţii Apostoli” (pr. prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune..., p. 10). Dar Cel care Îl face atât de viu şi atât de prezent pe Hristos în Sfânta Liturghie este Duhul Sfânt, prin Care credincioşii Îl trăiesc în modul cel mai adânc cu putință. Duhul Sfânt Îl face prezent pe Hristos, dar nu străin de duhul, de atmosfera şi de adevărul Evangheliei : „În Sfânta Liturghie se întâmplă ceva între Dumnezeu şi oameni. Ea nu e o trăire pur subiectivă. Ea e Evanghelia mereu actualizată, relaţia actualizată cu Hristos din Evanghelie, relaţie mereu experiată de credincioşi” (Ibidem, p. 15). Astfel, Hristos este trăit dimpreună cu toată bogăţia cuvintelor şi faptelor Sale săvârşite pentru mântuirea noastră, prin mijlocirea cărora se „zugrăveşte” Chipul Evanghelic al Mântuitorului şi astfel, prin harul Duhului Sfânt, credincioşii Îl trăiesc ca pe o persoană prezentă şi intimă sufletului, deci nu ca pe o personalitate vagă şi necunoscută. Acesta este și unul dintre motivele pentru care în Biserica Ortodoxă se impune o anumită exigență în iconografie, tocmai pentru ca ea să fie în armonie cu liturgicul sau, altfel spus, pentru ca icoana să înfățișeze același Chip Evanghelic al Domnului, același care se „zugrăvește” progresiv și în Sfânta Liturghie.
Icoana este plină de harul Sfântului Duh
Dar acest chip divino-uman al lui Hristos înfățișat în Taina Sfintei Liturghii și a iconostasului se naște, crește și se întărește în mintea și inima credincioșilor râvnitori numai prin lucrarea Sfântului Duh, Care vine și ajută neputinței omenești să-L descopere pe Hristos. O experiență grăitoare în acest sens o avem din viața Sfântului Siluan Athonitul, care ne arată rostul important al icoanei în cadrul liturgic. Cuviosul mărturisește cum la puțin timp după intrarea în monahism a fost cuprins de o stare cumplită de deznădejde, chinuit fiind și de sentimentul părăsirii din partea lui Dumnezeu, pe Care Îl simțea nemilostiv și neînduplecat. „A trecut puțin timp, mărturisește Sfântul Siluan; m-am dus la biserică pentru vecernie și, privind la icoana Domnului, am spus: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul! și odată cu aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei pe Domnul viu și harul Sfântului Duh a umplut sufletul meu și tot trupul meu. Și așa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Dumnezeu și am fost cuprins de dorința dulce de a suferi pentru Hristos” (Sf. Siluan Athonitul, ~Între iadul deznădejdii și iadul smereniei~, pp. 237-238).
Așadar, legătura dintre iconografie și Slujba Euharistică este evidentă nu numai prin descoperirea aceluiași chip evanghelic al lui Hristos, dar și prin chemarea adresată credincioșilor de a se aduce pe ei înșiși jertfe, alipindu-se Jertfei Euharistice a Domnului, așa cum se vede și din mărturia Sfântului Siluan, căruia prin Icoană Duhul Sfânt i-a insuflat „dorința dulce de a suferi pentru Hristos”.