Legi şi modele

Suntem martorii unor intense dezbateri în presă şi televiziune despre modul în care trebuie reformat sistemul sanitar românesc. Expresii ca "sănătatea pe butuci", "criza din sănătate" sau "sănătatea în comă" au devenit uzuale. M-am întrebat dacă aşa a fost întotdeauna în această ţară şi dacă nu au existat şi perioade mai bune.

Răsfoind tomuri mai vechi, din biblioteca mea, am descoperit că se împlinesc exact o sută de ani de când în România a fost elaborată Legea sanitară. Autorul ei a fost o personalitate deosebită, care, în acea vreme, era directorul general al Serviciului Sanitar, profesorul Ion Cantacuzino. Iată părerea unui contemporan cu privire la această lege: "Prin Legea din 1910, lupta devenea mai efectivă contra cauzelor generale ale bolilor şi se asigura stabilitatea în funcţiuni a medicilor care erau scoşi de sub tirania administraţiilor locale, deseori invadate de politicianism. Medicul dobândea dreptul, în raza circumscripţiei lui, să ia măsurile impuse de nevoile sanitare şi să ceară executarea lor. Spitalele erau trecute, pentru a le da o conducere unitară, la autoritatea centrală. Medicii, selecţionaţi prin concurs, erau numiţi definitiv numai după un anumit stagiu în locul pe care îl ocupau. Retribuţia lor a fost mărită, a fost introdusă gradaţia în salarii şi au fost prevăzute pensii. Pentru a le da posibilitatea de a-şi împrospăta cunoştinţele şi a se ţine în curent cu progresele realizate, au fost întocmite cursuri de perfecţionare, la care medicii erau obligaţi să ia parte pe serii. Prin lege, pentru a se combate epidemiile, se înfiinţau spitale şi pavilioane de izolare precum şi infirmerii rurale şi se creau laboratoare de bacteriologie în diferite regiuni ale ţării". Şi toate acestea - la nivelul anului 1910! După cum se vede, o sută de ani mai târziu se iau măsuri contrare, şi anume descentralizare, închiderea unor spitale, scăderea salariului personalului sanitar şi depopularea sistemului... Pentru cei care nu ştiu, Ion Cantacuzino (1863-1934) a fost un adevărat enciclopedist. A studiat la Paris, obţinând, pe rând, titluri universitare în domeniul filosofiei, ştiinţelor naturale şi medicinei. După terminarea studiilor a lucrat la celebrul Institut Pasteur din Paris, în domeniul nou apărut al imunologiei. Revenit în ţară, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a fondat şi organizat "Institutul de seruri şi vaccinuri", care astăzi îi poartă numele. A realizat, printr-o metodă originală, un vaccin antiholeric, a introdus în România vaccinarea antituberculoasă şi a fost un remarcabil organizator al campaniilor antiepidemice în timpul Primului Război Mondial. S-a remarcat şi în calitate de colaborator la "Viaţa Românească" şi la "Revista Ştiinţelor Medicale". Iubitor de artă, a fost un colecţionar pasionat, posedând în colecţia sa, printre altele, lucrări de Dürer, Rembrandt şi Daumier (care se află astăzi în Muzeul Naţional). A fost membru titular al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al unor prestigioase universităţi din Franţa, Grecia şi Belgia. De remarcat că, înainte de a fi numit profesor la Bucureşti, Ion Cantacuzino a fost, timp de doi ani, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. Prin întreaga sa activitate, prin erudiţie, inteligenţă şi perseverenţă, Ion Cantacuzino a fost una dintre cele mai remarcabile personalităţi din România şi un model pentru discipolii săi.