Liturghie arhierească la Mănăstirea Strâmba-Jiu
Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, a fost prezent duminică, 5 februarie, în mijlocul obştii monahale de la Mănăstirea „Sfânta Treime” din localitatea gorjeană Strâmba-Jiu. Înaltpreasfinţia Sa a săvârşit aici Sfânta Liturghie, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.
La începutul perioadei liturgice a Triodului, în Duminica Vameşului şi a Fariseului, numeroşi credincioşi au participat la Sfânta Liturghie arhierească săvârşită de către chiriarhul locului, IPS Părinte Irineu, la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Strâmba, judeţul Gorj. Din soborul de preoţi şi diaconi care a slujit alături de IPS Irineu au făcut parte şi părintele protosinghel Vladimir Dărângă, eclesiarhul Catedralei Mitropolitane „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, precum şi părintele protopop Ionuţ Câmpeanu de la Protoieria Târgu Jiu Sud.
„Vameşul - modelul pentru o adevărată viaţă creştină”
În cuvântul de învăţătură, Mitropolitul Olteniei a scos în relief cele două exemple de viaţă pe care ni le supune atenţiei Mântuitorul Hristos în Pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 10-14). „Vameşul este modelul pe care Mântuitorul Hristos ni-l propune pentru o autentică viaţă duhovnicească, pentru o adevărată viaţă creştină. La polul opus, fariseul reprezintă şi el un fel de viaţă, practicat de mulţi iudei în timpurile acelea şi de mulţi în zilele noastre, un comportament bazat pe făţărnicie, adică mai multe feţe care ascund faţa cea adevărată. Un comportament pe care Mântuitorul l-a criticat foarte aspru când le-a adresat cuvintele: «Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!» (Matei 23, 13) Dar pentru a urma modelul vameşului avem nevoie de multă iubire, de multă perseverenţă, eliminând din viaţa noastră mândria, ura, invidia, dispreţul, pentru că acestea nu sunt decât ispite, nu sunt decât faţete ale diavolului. Căci diavolul ia chip în noi după patimile cărora noi slujim, pentru a deveni precum el. Astfel că, în loc să luăm culoarea virtuţilor şi a luminii dumnezeieşti, ne îmbrăcăm cu întunericul pe care ni-l aduce satana. Să mai reţinem că prezenţa vameşului şi a fariseului în templu poate fi asemănată cu prezenţa la o judecată înainte de vreme, căci suntem puşi şi noi, prin intermediul vameşului şi al fariseului, în faţa propriilor noastre păcate şi slăbiciuni, sau a virtuţilor şi faptelor bune. Aşadar, având în faţă aceste două exemple, să-l urmăm pe acela care ne este prezentat de Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind vrednic de urmat, pentru a ne întoarce la casa noastră îndreptaţi şi plini de gândul smereniei că nu am făcut nimic bun şi vrednic de urmat în această lume, deoarece tot lucrul bun din viaţa noastră este numai darul pe care Dumnezeu ni-l oferă spre a ne mântui”, a precizat IPS Irineu.
Istorie şi tradiţie la Strâmba cea dreaptă în credinţă
Istoricul mănăstirii din Strâmba Jiului se identifică aproape cu vechimea acestor meleaguri. Tradiţia spune că cel dintâi loc ales pentru temeluirea mănăstirii a fost în apropierea localităţii Urdari. Spun bătrânii că, osteniţi de atâta lucru în zadar, meşterii s-au rugat la Preasfânta Născătoare spre a dobândi ajutor şi spor în lucrarea pe care o înfăptuiau pe aceste meleaguri. Într-una dintre nopţi, Dumnezeu l-a înştiinţat în vis pe unul dintre ei, cu numele Stoichiţă, „să meargă prin pădure pe pârâul Strâmba în sus şi unde va găsi o lupoaică cu pui, acolo să aşeze biserica. Lupoaica a fost găsită la o tufă de corn pe care se spune că s-a aşezat Sfânta Masă. Locul din comuna Urdari este o vale asemănătoare cu cea de pe pârâul Strâmba căreia i-a rămas numele până azi «Valea Mănăstirii»~ (Sinodiconul Mănăstirii Strâmba, p. 1). Zidirea cea nouă a fost ridicată „între dealurile Dracilor şi Ologului~, pe pârâul Strâmba, la circa 2 kilometri de şoseaua ce leagă satul de oraşul Turceni.
În mod concret, istoria sfintei mănăstiri s-a împlinit între anii 1518 şi 1519, de către membrii familiei Roşianu, boieri de viţă veche, renumiţi pe valea Jiului. Datele existente nu menţionează însă prima formă în care s-a construit locaşul de închinare, dacă a fost din lemn sau zid. Cert este însă că, pe vremea domnitorului Mihai Viteazul, unul dintre urmaşii vechilor ctitori, logofătul Stoichiţă Roşianu, a rezidit din temelie mănăstirea. Demersul său a fost onorat şi de cheltuiala lui Pătraşcu Vodă, nimeni altul decât tatăl domnitorului muntean.
Principalul ctitor al mănăstirii rămâne însă Stoichiţă Roşianu. În vremea sa s-a sporit avutul mănăstirii, fiindu-i rânduite „patru sate, date însă înainte de a o reclădi, cu moşii, cu vite, cu turme de oi, albine, boi, cai şi iepe..., moară, odăjdii de slujbă şi altele din toată averea pentru cele necesare traiului călugărilor şi să le fie lor veşnică pomenire~ (p. 2). În jurul mănăstirii s-au ridicat ziduri mari, ca de cetate, fiind zidite temeinic şi chiliile, anexele şi toate cele necesare împlinirii rânduielilor monahiceşti. Biserica a avut un statut cu totul aparte, îmbinând armonios în planul triconic elementele decorative şi pictura murală de o frumusţe deosebită. În exterior au fost pictaţi filosofii şi sibilele, profeţii păgâni ai dumnezeieştii Întrupări.
Pe vremea domniei lui Alexandru Ilieş, Mănăstirea Strâmba a fost deposedată de toate bunurile sale, dată fiind o datorie a ctitorului către curtea domnească. Mai mult, domnitorul şi-a trimis vasali la Strâmba pentru a dărâma din temelie ctitoria Roşienilor. Paguba s-a oprit însă la jumătate, întregul ansamblu fiind mai întâi răscumpărat, apoi reconstruit de Miloş, un nepot după frate al lui Stoichiţă Roşianu.
La anul 1724, în ziua de 8 noiembrie, chiliile şi acoperişul bisericii au fost măcinate complet de un incendiu. Restaurarea s-a făcut cu multă trudă de monahii vieţuitori de aici, în frunte cu egumenul Mitrofan. Ajutor au primit şi din partea familiei ctitoriceşti, remarcându-se în mod deosebit boierul Barbu Roşianu. Lucrări de restaurare s-au făcut şi în vremea Sfântului Calinic, pe când acesta era episcop la Râmnic. El a contribuit la reacoperirea bisericii. De asemenea, în timpul Mitropolitului Nestor Vornicescu „se repară complet chiliile, se introduce apa curentă, se refac zidurile aferente de cutremur ale bisericii, se construieşte o anexă pentru gospodărie cu grajd, fânar, cameră şi se înlocuieşte acoperişul cu tablă galvanizată~ (pp. 3-4).
Ultima restaurare a sfântului aşezământ monahal a fost încheiată în anul 2013, slujba de resfinţire fiind săvârşită în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt de către IPS Irineu, Mitropolitul Olteniei. (Pr. Gheorghe Cioiu, pr. Ioniţă Apostolache)