Liturghierul și Psaltirea în limba română tipărite de Coresi

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Vasile Oltean - 31 Octombrie 2016

În cadrul „Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti“în Patriarhia Română, prezentăm cărțile diaconului Coresi care au stat la baza formării limbii române literare. Coresi este cel mai important tipograf din veacul al XVI-lea, iar Brașovul cel mai important centru editorial în perioada începuturilor scrisului în limba română.

Anul 1570 este cel care a confirmat pentru diaconul Coresi editarea a două cărţi, Liturghierul şi Psaltirea, care s-au dovedit a fi între cele mai importante cărţi cu scopul de a sluji cultului creştin ortodox, ambele în limba română şi în anul în care la Braşov avea loc şi procesul diaconului Coresi cu Lucreţius Fronius, proces care confirmă pe deplin calitatea lui Coresi de stăpân al tiparului său.

Liturghia (termen grecesc, „leiton ergon“ care în traducere desemnează „lucrare publică, lucrare în folosul obştei“) conținea la început toate slujbele creştine, pentru ca, apoi, înţelesul cuvântului să se restrângă la slujba în cadrul căreia avea loc săvârşirea Euharistiei (sfinţirea Darurilor şi împărtăşirea participanţilor la cult).

În primele veacuri ale creştinismului Liturghia este confirmată de Justin Martirul (+150) şi Pliniu, proconsulul Bitiniei (113-114). Episcopul Simion al Tesalonicului consideră că se poate vorbi de Liturghie şi în veacul primilor apostoli, fiind confirmată de „Constituţiile apostolice“, când Liturghia era împărţită în două: cea a catehumenilor (a celor chemaţi) şi a credincioşilor.

În Biserica Ortodoxă se oficiază trei Liturghii: Liturghia Sfântului Vasile cel Mare (+379), provenită din cea a Sfântului Iacob (secolul I) cu slujire de zece ori pe an (în primele duminici din Postul Mare; Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, la Sfântul Vasile şi în ajun de Crăciun şi de Bobotează; Liturghia Sfântului Grigore Decalogul (+604), zisă şi Liturghia „darurilor mai înainte sfinţite“ sau (în limbă slavă) Prejdeosfeştenia, o combinaţie a Vecerniei cu Liturghia, săvârşindu-se de obicei miercurea şi vinerea (cu excepţia din Vinerea Patimilor). Sinodul VI ecumenic (anul 602) a hotărât prin canonul 52 să se facă această Liturghie în toate zilele ajunării din păresemii (postul Paştilor), afară de sâmbăta, duminica şi de Buna Vestire; cea de-a treia Liturghie, a Sfântului Ioan Hrisostom (+ 407) derivă, ca şi cea a Sfântului Vasile, din Liturghia de origine apostolică a Sfântului Iacob, săvârşindu-se în toate celelalte zile ale anului, în care nu se săvârşesc primele două.

Liturghierul este cartea întrebuinţată de diacon, preot, episcop, care cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei şi a celor trei Liturghii. Tot aici se găsesc: rânduiala binecuvântării colivei, pentru sărbătorile domneşti, rânduiala împărtăşaniei şi a diferitelor rugăciuni (molifte) pentru bolnavi, ploaie, boli, epidemii. Un capitol prevede „povăţuiri“ pentru sfinţii slujitori (preoţi) în legătură cu pregătirea pentru slujbă. La sfârşitul Liturghierului se include „Tipicul slujbei Sfintei Liturghii cu arhiereu“ şi „Sinaxarul“ (descrierea pe scurt a vieţii sfinţilor). Mulţimea manuscriselor primului mileniu creştin confirmă importanţa de care s-a bucurat această carte. De asemenea, în spaţiul românesc creştin se constată acelaşi lucru. Cataloagele cărţilor de la Academie şi ale celor din ţară şi străinătate confirmă numeroase manuscrise slavo-române copiate la noi. Nu întâmplător prima carte tipărită la noi este Liturghierul călugărului Macarie de la Târgovişte, din anul 1508.
Cartea coresiană din 1570 reprezintă prima ediţie în limbă română a Liturghierului. Pierdut pentru mult timp, singurul exemplar păstrat astăzi a fost descoperit în Şcheii Braşovului de cercetătorul Nicolae Sulică şi apoi predat Mitropoliei din Sibiu, unde se găseşte şi astăzi. Mai întâi, Nicolae Iorga, în 1905 atrage atenţia asupra unei scrisori emise de episcopul Pavel Torda şi pentru preoţii români ortodocşi, prin care îi anunţa să vină la sinodul de la Cluj şi să aducă bani pentru a cumpăra Psaltirea cu 1 florin şi Liturghierul cu 32 dinari, ceea ce însemna că la acea dată erau tipărite cele două cărţi (Nicolae Iorga, „Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Mitropolia Ardealului“, în Anuarul Academiei Române, seria II, Mem. Ist. XXVII, 1904-1905, p. 29-30).
Descoperit, exemplarul a fost supus mai întâi unui studiu critic de Nicolae Sulică („O nouă publicaţie românească din secolul al XVI-lea: liturghierul diaconului Coresi, tipărit la Braşov, în 1570“, Târgu Mureş, 1927, p. 10-11), urmat de cel al lui Spiridon Cândea („Textul liturghierului românesc publicat de diaconul Coresi“, în „Mitropolia Ardealului“, V 1960, nr. 1-2, p. 70-92), care încearcă şi o ediţie critică, definitivată în 1969 de Al. Mareş printr-o ediţie sub egida Academiei Române (Al. Mareş, „Liturghieul lui Coresi“, Editura Academiei, 1969). Cartea coresiană intră astfel în raza de interes a multor cercetători: P. P. Panaitescu, Dan Simonescu, Ion Gheţie, Al. Mareş, Şerban Cornilă ş.a.

În ciuda unor certitudini privind caracterul ortodox al textului (fără nici o abatere de la ritul ortodox), apreciat ca atare de P.P. Panaitescu, Dan Simionescu, Spiridon Cândea ş.a., ultima monografie semnată de Ion Gheţie şi Al. Mareş, o socotesc un rezultat al protestantismului, doar pe motivul că la 1570 se găsea la Braşov un episcop calvin, iar Pavel Tordaşi accepta preoţilor ortodocşi, care urmau să participe la sinodul de la Cluj, să-şi cumpere Psaltirea şi Liturghierul.

Singurul exemplar existent cuprinde doar „Rânduiala dumnezeeştilor proscomidii“ şi „Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur“, având 42 file, constituite în 11 caiete formatul 80, dimensiunile 18,5 x 14 cm, 17-24 rânduri pe pagină, lipsind atât începutul, cât şi sfârşitul.

În privinţa datării, localizării şi chiar a paternităţii, au existat aprecieri diferite. În baza studiului filigranologic, Gh. Blucher dovedeşte definitiv că Liturghierul este tipărit pe hârtie braşoveană, în jurul anului 1570, iar în urma investigaţiilor făcute de Al. Mareş, Gernot Nusbacher s-a stabilit tipărirea ei la Braşov între 11 februarie şi 17 mai 1570.

Psaltirea în limba română

Fiind una din cărţile Vechiului Testament, Psaltirea (de la grecescul „psalmos“ - cântare; „psaltirion“ - odă; latinescul „Psaltrium“ - instrument muzical de acompaniament), s-a păstrat în cultul creştin pentru frumuseţea conţinutului alcătuit din 151 psalmi, atribuiţi împăratului David şi altor autori.

Psalmii au constituit prima formă de cântare religioasă în cultul creştin, când lecturile biblice erau alternate cu cântarea psalmilor, motiv pentru care ei au fost grupaţi sub formă de catisme (de la grecescul „catismata, cadiso“ - stau, şed) pentru că se cântau la slujbele Vecerniei şi Utreniei, dar se lecturau zilnic de către creştini ca rugăciuni.
Între tipăriturile coresiene, Psaltirea a cunoscut cele mai multe ediţii, întrucât această ediţie din 1570, avea să fie reluată într-o ediţie bilingvă la 1577, iar în 1589 fiul său, Şerban Coresi, realizează o a doua ediţie bilingvă.

Nicolae Iorga („Istoria literaturii româneşti“, I, p. 190) în 1926 face referinţă la o altă ediţie a Psaltirii coresiene în limbă română pentru anul 1568, supusă unui studiu critic de Al. Mareş („O psaltire slavo-română necunoscută din secolul al XVI-lea“, în „Limba Română“ XV 1966, nr. 4, p. 371-378), dar nu există certitudini asupra acestei ediţii.

Ion Bianu şi Nerva Hodoş, în cunoscuta „Bibliografie Românească Veche“ („Bibliografia românească veche 1508-1830“, Ediţiunea Academiei Române, tomul I, 1903, p. 52-53) confirmă existenţa unei psaltiri româneşti, tot a diaconului Coresi, la 1568, din care T. Codrescu ar fi publicat la 1875 în „Buciumul Român“ un glosar alcătuit de G. Seulescu, dar cartea nu se mai găseşte nicăieri (Stela Toma, „Coresi, Psaltirea Slavo-română (1577) în comparaţie cu Psaltirile coresiene din 1570 şi din 1589“, text stabilit, introducere şi indice, de Stela Toma, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968 p. 7).

Sunt însă cunoscute alte ediţii ale psaltirii în limba slavonă pentru anii 1568-1570; 1572-1573; 1576), pe care o să le prezentăm mai jos.

Tipărită între 6 februarie şi 27 mai 1570, Psaltirea românească a diaconului Coresi s-a bucurat de multă atenţie din partea specialiştilor, cunoscând o primă ediţie critică în 1881 prin contribuţia filologică a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (B.P. Hasdeu, „Psaltirea publicată românesce la 1577 de Diaconul Coresi“, reprodusă cu un studiu bibliografic şi un glosar comparativ, tomul I, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1881), urmată de ediţia din 1916 a lui I. A. Candrea (I. A. Candrea, „Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII, traduse din slavoneşte“, Bucureşti, 1916) şi de ultima ediţie sub semnătura cercetătoarei Stela Toma. Aceste reeditări s-au făcut în comparaţie cu ediţia bilingvă din 1577.

Din această carte, în anul 1903, când se edita „Bibliografia Românească Veche“ se cunoştea doar un exemplar descoperit de Al. Odobescu la Mănăstirea Bistriţa şi dăruit Academiei (Biblioteca Academiei Române, Fond Manuscrise şi cărţi vechi, cota CRV 19), dar astăzi s-au găsit alte două exemplare la Biblioteca Universităţii din Cluj-Napoca (Cf. Ion Gheţie, Al. Mareş).
Este un volum în format 40 (190 x 135 mm), constând din 204 file, repartizate pe 51 de caiete tipar negru şi roşu, cu două tipuri de iniţiale; 18-19 rânduri pe pagină; hârtia poartă filigran braşovean (coroană cu scut oval).

Mesajul şi misiunea cărţii sunt declarate de diaconul Coresi în epilogul cărţii: „De aceea văzuiu că toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumâni n-avăm… că întru besearecă mai vârtosu cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţii să învăţ, decât întunearec de cuvinte neînţelese într-alte limbi“.

Tipărirea celor două cărţi româneşti, Liturghierul şi Psaltirea, are loc în condiţiile în care la Braşov se desfăşura procesul lui Coresi, document care confirmă paternitatea lui Coresi asupra tiparului şi importanţa sa publică: „Din Braşov la 19 iunie Laurenţius Fronius a ridicat pâră împotriva lui Coresi tipograful român din pricina unei tipografii şi a unei datorii. Domnii mei au făcut deci judecată în această privinţă, astfel: Coresi să păstreze presa şi să plătească lui Laurenţius datoriile cu alte bunuri, iar Toma să dea 11 florini“ (Francisc Pall, „Cu privire la activitatea de tipograf a lui Coresi – O ştire nouă“, în „Studii şi cercetări de bibliologie“, III 1960, p. 267-272).

Procesul din anul 1570 al diaconului Coresi survenea tocmai într-un moment în care toate încercările luterane şi calvine de atragere a românilor ortodocşi la reformă şi de influenţare a cărţilor coresiene s-au dovedit înfrânte, Coresi tipărind în acest an cele două cărţi pur ortodoxe, ambele în limba română.

Descoperind documentul procesului în anul 1960, în condiţiile în care mărturii documentare biografice privind activitatea acestui tipograf erau atât de puţine şi incerte, Francisc Pall nu-şi permite aprecieri de filiaţie cu Biserica „Sfântul Nicolae“ din Şcheii Braşovului şi nu pune la îndoială relaţia sa cu preoţii acestei biserici. O face însă P.P. Panaitescu, în cartea sa de referinţă pentru începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, după ce subliniază importanţa acestui document, pentru a demonstra nesubordonarea tiparului coresian autorităţii săseşti din cetatea Braşov, identifică pe Toma (cel implicat în proces) cu popa Toma din Şchei, unul dintre cărturarii foarte cunoscuţi în Şchei pentru această perioada (Candid Muşlea, „Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului“, vol. I, Braşov, 1942).

Afirmaţia a atras replica avizaţilor cercetători în domeniu, mai întâi Pavel Binder din Braşov, şi apoi Ion Gheţie, care dovedeşte că nu putea fi vorba de preotul Toma, atâta timp cât nu i se menţionează calitatea de preot în proces, dar depăşind conţinutul replicii încearcă să-l identifice pe Toma din proces cu un oarecare cetăţean al Braşovului (evident luteran), implicat în administraţia locală, anulând astfel şi acea legătură cu românii ortodocşi din Şchei, dovedită cu prisosinţă de acest document.

Descifrând documentele şi însemnările de mână de pe vechile cărţi din Şchei, ne-a atras atenţia una din însemnările făcute tocmai pe fila de gardă a unui manuscris al Psaltirii din veacul al XV-lea, care aparţinea popei Toma şi care menţionează: „Scris-am eu jupan Toma ot (din) Braşov, snă (fiu) al Tomei diiac, unchi popei Mihai“ (Arhiva muzeului, Fond Carte Veche, Vasile Oltean, „Procesul diaconului Coresi de la Braşov – 1570“, în „Telegraful Român“, 1996, nr. 9-12). În baza însemnării, Toma jupan este unchiul protopopului Mihai, deci tocmai celui mai cunoscut colaborator coresian, care împreună cu protopopul Iane de la aceeaşi biserică traduce şi pregăteşte spre tipar Cazania a II-a (1580-1581) şi diortoseşte Sbornicul coresian de la Sas Sebeş.

Cercetând documentele braşovene, îl aflăm pe Toma ca o persoană influentă a timpului, locuitor în Şchei şi folosit de autorităţile braşovene (ca şi pe preoţii Bisericii „Sfântul Nicolae“) în misiunile diplomatice peste munţi la domnii români. În anul 1578, împreună cu Sava Cârstea din Şchei sunt trimişi în delegaţie în Moldova (la Buzău); delegaţie repetată în august 1578, însoţit de Wasca Frentz şi din nou, în 2 iunie 1581: în martie 1582 la Brăila; în 8 august 1583 din nou în Moldova, delegaţie repetată în 2 mai 1584 şi în 17 septembrie 1584. În 10 aprilie 1585 Toma este trimis în Muntenia, delegaţie repetată în 28 mai 1587 sub titulatura „Toma al popei“. Revine în Muntenia în 10 august 1588 la curtea lui Mihnea Turcitul şi la acelaşi domn în 1 decembrie 1588 „cu scrisori la dom“, şi numai în 1589 trei călătorii în Muntenia, şi lista ar putea continua, călătoriile fiind făcute în calitate de diplomat din partea Cetăţii, motiv pentru călătoriile sale sunt consemnate în documentele oficiale ale Cetăţii Braşov. („Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenburgen“, vol. II Kronstadt, 1896). Faptul că în textul procesului i se impută lui Toma suma de 12 florini (o sumă impresionantă pentru acea vreme), poate fi pus în legătură cu dispoziţia prezentă şi în registrul magistratului din 6 martie 1577, conform căreia „cetăţeanul care ţine în casă greci şi-i tăinuieşte, va fi pedepsit cu 12 florini“ (Octavian Niţu, „Relaţiile dintre tipografia diaconului Corsi şi tipografia hinteriană din Cetate“, în „Biserica Ortodoxă Română“, nr. 3-4/1975), prin greci înţelegându-se românii de religie greco-ortodoxă. Deci se include ideea găzduirii lui Coresi de către Toma jupan din Şchei.

Prezenţa cărţilor coresiene în Şchei, a izvoarelor şi a cărturarilor care-l sprijineau este o confirmare a legăturilor pe care diaconul târgoviştean le avea cu slujitorii bisericii ortodoxe din Şchei. Cu greu se poate accepta ideea că înainte de 1581, când Iosif al II-lea emite decretul de concivitate se putea pătrunde în Cetate şi să mai amenajeze şi o tipografie.