Liviu Ciulei şi magia scenei

Anul acesta, chiar în iulie, maestrul Liviu Ciulei ar fi împlinit 90 de ani. S-a stins acum doi ani într-o deplină seninătate. Numele său înseamnă enorm pentru teatrul românesc. Aici şi-a dat maestrul adevărata sa măsură, şi nu în cinematografie sau în literatură. Pentru Ciulei scena a fost un veritabil topos în care magia poate funcţiona.

De numele lui este legat şi destinul Teatrului Bulandra. Aici Liviu Ciulei a fost director mulţi ani şi şi-a lăsat amprenta asupra calităţii spectacolelor. Regimul comunist l-a tolerat, crezând că-l va putea manipula. Maestrul a pilotat însă inteligent ambarcaţiunea propriei vieţi. Ca şi Horia Lovinescu, a ştiut când să surâdă tartorului şi când să-i întoarcă spatele. A fost demis din funcţie odată cu celebrul spectacol al lui Lucian Pintilie după Gogol, „Revizorul“. Atunci s-au făcut multe valuri şi cenzura nu a întârziat să-şi arate colţii. Pintilie era alt temperament care nu admitea compromisuri. De la „Reconstituirea“ la „Revizorul“ am asistat la insurgenţa sa faţă de un regim ipocrit. Liviu Ciulei era însă magicianul. El considera că pe un satrap poţi totuşi să-l îndulceşti. Cine a văzut „Furtuna“ pusă în scenă de maestru sau „Azilul de noapte“ al lui Gorki a înţeles la momentul respectiv care este geniul lui Ciulei. Caliban-ul său interpretat de Victor Rebengiuc a putut fi citit şi în contemporaneitatea politică, dar şi în atemporalitatea shakespeariană. Nu întâmplător Ciulei s-a orientat în spectacolele sale spre Shakespeare. Marele brit a comprimat în operă toate sensurile şi feţele umanităţii. Nu doar acelea cunoscute lui din secolul al XVI-lea, dar şi ce avea să vină. Regizorii mari nu au făcut decât să răzuiască un palimpsest ilustru. Şi de aceea sunt şi mari. Liviu Ciulei s-a numărat printre aceştia. Ceea ce a făcut el pe scenă ţine de domeniul magiei care purifică. Avea un asemenea simţ estetic încât îşi permitea să propună orice fără nici un risc. Nu era explicit subversiv, nu făcea propagandă. Ştia că mesajul artistic are până la urmă autonomie şi-i sfidează pe cenzorii obtuzi. În felul acesta au putut să fie puse în scenă spectacole care, în mâna altuia, ar fi ajuns ratate. Când a apărut ca actor în filme cu pretins mesaj, prestaţia lui nu a mai fost de aceeaşi calitate. Ciulei nu era artistul căruia să i se comande. Şi de aceea nici doctrina artei avangardiste nu-l putea subordona. A fost contemporan cu Peter Brooke, dar între ei doi este o mare diferenţă. Brooke lucra conform unui program estetic, fiind, ca şi rusul Stanislawski, un slujbaş al timpului său. Spre deosebire de ei, Ciulei era deasupra timpului şi credea în ceea ce este veşnic, deoarece şi frumosul este nepieritor. Spectacolele sale mari s-au impus atenţiei noastre dintr-un motiv foarte simplu. Nu aveau nici un fel de tezism. Dacă s-ar fi născut în urmă cu jumătate de mileniu, ar fi lucrat în aceeaşi manieră. Drama renascentistă, tragedia greacă şi teatrul cehovian, mergând chiar până la  „manifestul“ lui Brecht, au fost pentru el pretexte pentru a pune în scenă acea vrajă care nu se supune nici unei mode. Ajuns peste ocean, în Minneapollis, s-a simţit în largul său, ca şi cum ar fi avut Dâmboviţa alături. Credea altfel spus în capacitatea de receptare a omului, indiferent de locul unde s-a născut, de educaţia primită, de tradiţia căreia îi aparţine. Scena este peste tot aceeaşi, iar cortina se ridică la fel de lent în faţa sutelor de perechi de ochi mirate de miracolul reprezentaţiei. Secretul artei lui Liviu Ciulei constă într-un catharsis ireproşabil. „Pădurea spânzuraţilor“ din 1965 este în palmaresul său marele triumf cinematografic, dar şi aici se simte tot mâna omului de teatru, magia care creează o iluzie vindecătoare, singura terapie.