Logos şi poezie

Luminătorul

de Vasile Voiculescu Am fost ca nerodul din poveste Ce căra soarele cu oborocul În casa-i fără uşi, fără ferestre... Şi-şi blestema întunericul şi nenorocul. Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară, În lumină şi pară, Şi când mi se părea că sunt pline, Intram, răsturnându-le-n mine. Aşa ani de-a rândul M-am canonit să car lumina cu gândul... Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate: El a luat în mâini securea durerii Şi-a izbit năprasnic, fără milă, pereţii. Au curs cărămizi şi moloz puzderii, S-a zguduit din temelii clădirea vieţii, Au curs lacrimi multe şi suspine, Dar prin spărtura făcută-n mine, Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, Soarele a năvălit înlăuntrul meu. Şi cu el odată, Lumea toată... Îngerul luminător a zburat aiurea, Lăsându-şi înfiptă securea; Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină De soare, de slavă şi de lumină.