Logos şi poezie

Ia Tu arcuşul...

de Vasile Voiculescu Cum Însuţi Tu, de veci Stăpâne, m-alcătuişi ca pe-o unealtă Pe care patima s-alerge ca un arcuş purtat de mână, Azi simt în suflet cum se-ncheagă şi cum năvalnice tresaltă Cântări, ce nu mai vor în noaptea vremelnicei să rămână. De-aceea scoate-mi de pe coarde căluşul care le sugrumă Şi lasă-mă să ţin arcuşul cu mâna mea tremurătoare... Nu te uita că sunt o biată lăută şubredă de humă, Eu simt, zbătându-se în mine adânci cântări nemuritoare! Dar ca să poată să răsune aşa cum legea lor o cere, Din plin şi slobode, ca duhul ce le-a sădit neînfrânate Stăpâne, pleacă-Te pe coarde...şi dacă vezi că n-am putere Ia Tu, în mana Ta arcuşul şi cântă în eternitate!