Luca 11, 42-46

„Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați. Vai vouă, fariseilor! Că iubiți scaunele din față în sinagogi și închinăciunile în piețe. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că sunteți ca mormintele care nu se văd și oamenii care umblă peste ele nu le știu. Și, răspunzând, unul dintre învățătorii de Lege I-a zis: Învățătorule, acestea zicând, ne mustri și pe noi! Iar El a zis: Vai și vouă, învățătorilor de Lege! Că împovărați pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu voiți să le atingeți.”

Iubirea de Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LV, I–III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, pp. 216-217

„Pavel ardea atât de tare cu duhul, era atât de înflăcărat de dragostea de Dumnezeu, încât a rostit, a strigat și a grăit acele cuvinte vrednice de sufletul lui: Ce poate, oare, să mă despartă, spune el, de dragostea lui Dumnezeu?

(...) Apoi voind să enumere amănunțit pe toate și să ne arate tuturora dragostea lui puternică pentru Stăpânul său, a adăugat: Necazul sau strâmtorarea, sau foametea, sau prigonirea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia? O, suflet înnebunit de o nebunie, care are maică înțelepciunea! Care din necazurile ce vin asupra mea, spune Pavel, va putea să mă despartă de dragostea de Dumnezeu? Necazurile cele din fiecare zi? Nicidecum! Strâmtorările? Nici astea! Poate prigoana? Deloc! Foametea? Nici ea! Primejdiile? Dar pentru ce vorbesc eu de foamete, de goliciune și de primejdii? Poate sabia? Însăși moartea, strigă Pavel, nu va reuși să mă despartă de dragostea lui Hristos! E cu neputință, cu totul cu neputință!

Nimeni altul n-a fost învrednicit să iubească atâta pe Stăpân ca acest fericit suflet! Grăia ca și cum ar fi fost fără de trup, ca și cum ar fi trăit, ca să spun așa, în sferele cele de sus, ca și cum ar fi socotit că nici nu calcă pe pământ. Dorul lui de Dumnezeu, dragostea lui înflăcărată i-au mutat mintea de la cele materiale la cele spirituale, de la cele prezente la cele viitoare, de la cele ce se văd la cele ce nu se văd. Așa e credința, așa e dragostea de Dumnezeu!

Și ca să nu cunoști sufletul mare al lui Pavel, iată că cel care iubea atâta pe Stăpânul, că cel care ardea de dorul Lui este prigonit, urmărit și biciuit, iată că îndură nenumărate rele, spunând: În osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori; de la iudei am primit de cinci ori câte patruzeci fără una; de trei ori am fost bătut cu toiege; o dată am fost bătut cu pietre; o noapte și o zi am petrecut în adânc; în călătorii adeseori, în primejdii pe râuri, în primejdii între frații cei mincinoși, în osteneală și în trudă. A suferit atâtea și totuși se bucura și se veselea. Știa și era încredințat că ostenelile de aici îi sunt pricină celor mai mari răsplătiri, că primejdiile dau naștere cununilor.”