Luca 5, 27-32
„În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut un vameș, cu numele Levi, care ședea la vamă, și i-a zis: Vino după Mine! Atunci, lăsând toate, el s-a ridicat și a mers după El. Și I-a făcut Levi un ospăț mare în casa lui. Și era mulțime mare de vameși și de alții care ședeau cu ei la masă. Dar fariseii și cărturarii lor murmurau către ucenicii Lui, zicând: De ce mâncați și beți împreună cu vameșii și cu păcătoșii? Iar Iisus, răspunzând, a zis către ei: N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi. Căci n-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință.”
Chemarea păcătoșilor la pocăință
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIV, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 170
„Spune-ți (…) păcatele tale unul câte unul, ca să știi pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu și ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Când superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui și chiar pe slugile lui, cheltuiești bani, pierzi zile întregi ducându-te la ușa lui și rugându-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniștit, să îți mărești și mai mult rugămintea; dar când supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfătăm, ne îmbătăm și ne căutăm de treburile noastre. Când Îl mai putem face milostiv? Și cum să nu-L supărăm mai mult? Că îl facem să Se supere și să Se mânie și mai mult când nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiți de pământ, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că având un Stăpân atât de ușor de împăcat, îl mâniem; și mâniindu-L, nici nu ne pocăim. Și totuși Dumnezeu când Se mânie pe noi, n-o face cu ură și cu dușmănie, ci vrând să ne atragă și mai mult la El. Dacă ar face mereu bine, deși Îl insulți, L-ai disprețui mai mult. Dar ca să nu faci asta, își întoarce câtva vreme fața de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El. Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni și să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăința nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpân pe hotărârea Lui: Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire (Psalmi 94, 2), să plângem, să ne tânguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecății, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi și nu vom mai avea nici o nădejde de iertare.”
Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Despre înălțarea minții, 10, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 318
„ (…) dacă cineva, văzând bunătatea și îndelunga Lui răbdare, nu arată pocăință, ci din contră, găsește în aceasta motiv să păcătuiască și mai mult, încât adaugă păcat peste păcat, greșeală peste greșeală, obrăznicie peste obrăznicie, împlinește măsura nelegiuirii, alunecă în greșeli din care nu se mai poate ridica, ajunge la ruină, supus întru totul diavolului și se pierde.”