Luca 6, 46-49; 7, 1
„Zis-a Domnul: Pentru ce Mă chemați: Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun? Oricine vine la Mine și aude cuvintele Mele și le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă: Asemenea este unui om care, zidindu-și casă, a săpat, a adâncit și i-a pus temelia pe piatră; și, venind apele mari și puhoiul izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era bine clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu face, este asemenea omului care și-a zidit casa pe pământ, fără temelie, și, izbind în ea puhoiul de ape, îndată a căzut și prăbușirea acelei case a fost mare. Și după ce a sfârșit toate aceste cuvinte ale Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum.”
Creșterea duhovnicească
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, omilia a V-a, VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, p. 126
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre şi nu le lasă aruncate la pământ şi vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin nişte cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noştri; şi, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; şi asemenea viței-de-vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți. Dumnezeu cere apoi de la noi să primim a fi săpați; iar sufletul este săpat atunci când leapădă grijile lumeşti, care sunt poveri pe inimile noastre. Deci, cel care leapădă dragostea trupească şi dragostea de bani, sau socoteşte vrednică de disprețuit admirația pentru această ticăloasă slavă deşartă, acela, ca şi cum şi-ar fi scăpat sufletul, ca şi cum ar fi răsuflat, descarcă de pe el povara deşartă a gândului pământesc. Şi, după cum spune proverbul, nu trebuie nici să te grozăveşti, să faci adică totul de ochii lumii, nici să cauți lauda celor din afară, ci să fii cu rod, strângând pentru bunul Lucrător arătarea faptelor tale. Să fii ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu. Să nu-ți pierzi niciodată nădejdea, ci să ai totdeauna, prin credință înfloritoare, mântuirea.”
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viața lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, pp. 90-91
„Aşa precum corpurile ce tind în jos, dacă pornesc la vale, chiar dacă nimeni nu le împinge după prima mişcare, se avântă prin ele însele într-o mişcare şi mai repezită în jos, atâta vreme cât rămân cu chipul înclinat şi supus acestei porniri, neaflându-se nimic care, prin împotrivire, să oprească pornirea lor, tot aşa, dar dimpotrivă, sufletul eliberat de împătimirea sa pământească se avântă uşor şi repede în mişcarea către cele de sus, ridicându-se de la cele de jos, spre înălțime. Şi nefiind nimic care să-i oprească de sus pornirea (pentru că firea binelui este atrăgătoare pentru cele ce privesc spre el), sufletul se ridică mereu mai sus de la sine, întinzându-se împreună cu dorința după cele cereşti spre cele dinainte, cum zice Apostolul (Filipeni 3, 14), continuând zborul spre ceea ce e mai sus.”