Lumânarea orară

În Europa medievală mulți conducători au excelat în practicarea virtuților creștine. Între ei se numără și Alfred cel Mare, un vestit rege anglo-saxon din primul mileniu. El a trăit numai 50 de ani, iar dintre aceștia 28 a condus regatul britanic. A fost supranumit cel Mare pentru că a reorganizat armata, justiția și educația în țara sa. El însuși a avut preocupări intelectuale înalte traducând din latină lucrări de istorie, filosofie și teologie. Dar de la Alfred cel Mare ne-a mai rămas ceva, un instrument de măsurat timpul, lumânarea orară.

Astăzi vă povestim despre timpul creștin și diferitele moduri în care se poate măsura vremea.

Cel mai rudimentar mod de a măsura un interval orar provine de la vechii egipteni și este ceasul cu umbră. Acesta era alcătuit din două vergele de lemn; una arunca o umbră pe cealaltă care avea un cadran ce indica ora. Cel mai avansat mod de a cronometra astăzi timpul este ceasul atomic. El funcționează numărând vibrațiile luminii emise de atomi. Cel mai performant ceas atomic care utilizează atomi de cesiu are o precizie de o secundă la 15 milioane de ani. Între aceste două instrumente putem găsi și invenția regelui Alfred, lumânarea orară. Aceasta, pentru că avea diferite gradații, indica celui care o folosea orele când respectivul dorea să-și facă rugăciunea.

Regele englez înțelesese foarte bine că rugăciunea este indispensabilă în viața omului, mai ales a creștinului. Ea reprezenta cândva activitatea primordială a celor botezați în numele lui Hristos. Astăzi doar monahii mai măsoară timpul cu rugăciunile lor. Boabele metaniei din mâinile lor ritmează rugăciunea care se rostește în mintea coborâtă în inimă.

Părintele Stăniloae spunea că timpul este intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului la această chemare. Interesant este faptul că atunci când răspundem lui Dumnezeu și comunicăm cu El prin rugăciune ieșim din timpul fizic și intrăm în veșnicia divină. Părtași ai dumnezeieștii firi, cum spune Sfântul Apostol Petru în a doua sa epistolă sobornicească, ne arătăm mai presus de timp, deși am fost creați în timp și deci cuprinși de el.