Lumea - creaţie a lui Dumnezeu-Treime

Întreaga teologie patristică afirmă că Dumnezeu-Tatăl creează lumea prin Fiul în Duhul Sfânt. Lumea sau "cosmosul" nu-şi are principiul ontologic în sine, ci în Dumnezeu. Lumea nu este din veşnicie, coeternă cu Dumnezeu, ci este creată din nimic (ex nihilo) ca o manifestare a libertăţii şi iubirii creatoare a lui Dumnezeu-Treime. De aceea, în adâncul "fiinţei" sale, lumea poartă icoana Treimii şi, ca atare, structura ei este o structură trinitară şi deci comunitară.

Pentru a transpune în limbaj conceptual afirmaţia teologică de mai sus, Sfinţii Părinţi s-au folosit de două concepte, prezente şi în Evanghelia după Ioan şi în epistolele Sfântului Apostol Pavel, şi anume şi , Cuvânt şi Duh (Spirit). Cuvântul şi Duhul, afirmă Sfântul Irineu, sunt "mâinile" lui Dumnezeu-Tatăl, prin care lumea a fost adusă de la ne-fiinţă spre fiinţă. Ca atare, în structura ei intimă, lumea este "cuvântătoare" şi "duhovnicească". Cu alte cuvinte, lumea are o structură "logică", raţională, are un mesaj pentru om şi o finalitate spirituală. Faptul că lumea are o structură logică era acceptat şi de filozofia antică. Spre exemplu, filozofia stoică considera că -ul este un principiu cosmologic, identic cu fiinţa 1. Conceptul de este folosit, de asemenea, de Filon din Alexandria, filozof de origine iudaică, pentru a armoniza cosmologia greacă cu cea biblică a Vechiului Testament. Filon afirmă, pornind de la textul Genezei, că lumea a fost creată prin -ul lui Dumnezeu. Era firesc ca şi teologii creştini să se folosească de acest concept pentru a argumenta, pe de o parte, învăţătura despre Sfânta Treime şi, pe de altă parte, relaţia dintre Sfânta Treime şi lumea creată. Sfântul Iustin Martirul despre Logosul dumnezeiesc Primii care au încercat acest demers argumentativ au fost apologeţii creştini din primele trei secole. Scopul lor însă nu a fost clarificarea învăţăturii despre Sfânta Treime, ci argumentarea, în faţa elinilor, a faptului că Hristos este Adevărul. Punctul de plecare al reflecţiei lor a fost prologul Evangheliei după Ioan, în care Mântuitorul Hristos, aşa cum am văzut, este identificat cu Logosul veşnic al lui Dumnezeu "prin care toate s-au făcut" (Ioan 1, 3). Dacă Hristos este Logosul, atunci El este Adevărul, vor afirma apologeţii creştini. Identificând pe Hristos cu Adevărul pentru că El este Logosul, apologeţii nu au reuşit să depăşească întru totul ontologia statică a elenismului. Spre exemplu, Sfântul Iustin Martirul defineşte pe Dumnezeu ca Adevăr suprem astfel: "Cel ce este întotdeauna acelaşi (...) şi este cunoscut numai cu mintea "2. Adevărul dumnezeiesc este, aşadar, după Sfântul Iustin, un "obiect" nemişcat, în sens platonic, care are o relaţie cu lumea prin mintea sau spiritul omului3. Această relaţie ne conduce la înţelegerea conceptului de al lui Dumnezeu. Între şi spiritul omului există o legătură cu caracter ontologic şi, ca atare, în viziunea Sfântului Iustin, Hristos, -ul, devine mijlocitorul între Dumnezeu şi lume, între Dumnezeu şi spiritul uman. Observăm de aici că distincţia dintre -ul dumnezeiesc şi spiritul sau -ul uman nu este suficient precizată la Sfântul Iustin şi nici la ceilalţi teologi ai Logosului, cum ar fi Sfântul Clement Alexandrinul sau Origen. Ei au rămas tributari filozofiei şi, deşi au deschis calea filozofilor spre teologia creştină, totuşi nu au putut să clarifice suficient relaţia dintre Dumnezeu şi lumea creată. De aceea, ideile lor au condus ulterior, în mod indirect, la apariţia unor devieri eretice atât pe planul teologic, cât şi pe planul vieţii spirituale. Ideile lor vor fi corectate mai târziu de către alţi Sfinţi Părinţi, în mod deosebit de către Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Atanasie a corectat teologia logosului, care era prea intelectualistă, prin identificarea lui Hristos, Logosul întrupat, cu Fiul lui Dumnezeu-Tatăl, adică a doua persoană a Sfintei Treimi. Această identificare a lui Hristos-Logosul cu Fiul lui Dumnezeu-Tatăl a fost posibilă datorită altui curent teologic, care nu punea accent pe epistemologie, pe o relaţie intelectuală între Dumnezeu şi om, ci punea accent pe o relaţie existenţială cu Hristos, Logosul lui Dumnezeu întrupat, care este "viaţa lumii" (Ioan 1, 4). Sfânta Treime - începătoarea şi odihna finală a făpturilor Identificarea dintre şi viaţă era inacceptabilă pentru filozofia antică, pentru care viaţa este o calitate adăugată fiinţei, şi nu fiinţa însăşi4. Ca atare, definirea -ului ca viaţă este preluată din Sfânta Scriptură. Sfântul Irineu, spre exemplu, a afirmat că pomul vieţii din Grădina Edenului reprezintă pe Hristos-Logosul, din care, dacă ar fi gustat, Adam ar fi dobândit viaţa veşnică5. Deci, pentru Sfântul Irineu, Hristos-Logosul nu este un principiu epistemologic prin care se explică tainele universului, ci este a doua persoană a Sfintei Treimi prin care a fost creată lumea şi întru care lumea îşi găseşte temeiul vieţii veşnice. Trebuie să precizăm că această convingere a Sfântului Irineu nu era de ordin intelectual, ci ea izvora din epicleza euharistică a Bisericii, care nu separă lucrarea lui Hristos-Logosul de lucrarea Duhului Sfânt. Împreună-lucrarea Logosului şi Duhului în actul creaţiei, prin care se revarsă "în afară" iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, este exprimată destul de clar şi în Geneză: "Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o" (Gen. 2, 3). Binecuvântarea lumii este o lucrare a -ului, iar sfinţirea ei este o lucrare a Duhului Sfânt, însă aceste două lucrări nu sunt separate, ci "împreună"-lucrări ale lui Dumnezeu-Treime. De aceea, Părinţii Bisericii au afirmat că Sfânta Treime este începătoarea făpturilor, dar şi ţinta şi odihna lor finală. Note: 1 Diac. prof. dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, Bucureşti, 1982, p. 246. 2 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, "Dialogul cu iudeul Trifon", în Apologeţi de limbă greacă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 95-96. 3 Sfântul Iustin este de acord cu Platon că mintea - nouV - "ne-a fost dată pentru a putea privi (kaqoran) prin curăţia ei însăşi fiinţa aceea (adică pe Dumnezeu, n.n.) care este cauza tuturor celor intelectuale, care nu are culoare, nici formă, nici mărime, nici altceva care se poate vedea cu ochiul, fiinţa aceea care este mai presus de orice fiinţă, care nu se poate spune, nici povesti, şi care este numai frumuseţe şi bunătate, găsindu-se deodată în sufletele cele bune de la natură, printr-o înrudire oarecare şi prin iubirea lor de a vedea". Cf. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., p. 96. 4 Aristotel, De anima, 402 a-b; 431 b; apud Ioannis Zizioulas, op. cit., p. 77. 5 Sfântul Irineu, Adversus haeresis, 5, 20, 2; apud Henri de Lubac, Catholicisme, Cerf, Paris, 1952, p. 150.