Lumea văzută prin vârful degetelor

În apropiere de Iaşi, la Târgu Frumos, există o unitate de învăţământ ce oferă o rază de speranţă copiilor care nu reuşesc să cunoască lumea aceasta decât cu puterea minţii. Vorbim despre Liceul "Moldova" pentru deficienţi de vedere, o şcoală pe care o sută de copii din şase judeţe moldovene o numesc timp de 12 ani din viaţă "acasă". Aici, alături de profesori şi de colegii lor, învaţă că tot ce ne înconjoară poate fi simţit şi înţeles şi altfel: prin sunet, miros, imaginaţie, dar mai ales prin "ochii" din vârful degetelor.

O zi petrecută printre copiii de la Liceul "Moldova" îţi zdruncină, fără să vrei, percepţia asupra lumii şi vieţii. În mijlocul lor vezi materializat curajul, perseverenţa, sensibilitatea, descoperi ce-nseamnă echilibrul interior. Par vorbe mari, dar nu sunt deloc. Nu sunt nici măcar pe măsura sufletului şi capacităţii lor de a percepe şi înţelege universul în care trăiesc. Nu ştiu câţi dintre noi am reuşi să ne obişnuim cu ideea că iarba e verde nu pentru că o putem observa direct, ci pentru că aşa am învăţat, să ne imaginăm ce e o portocală doar după miros, să facem o adunare şi o scădere din vârful degetelor, să transpunem literele pe hârtie prin bătaia unor puncte, la maşina de scris Braille, fără să le putem urmări conturul, forma, dimensiunea. Nu ştiu nici măcar dacă ne-am putea imagina cu adevărat cum e să fie aşa. Ştiu, însă, că elevii de la Târgu Frumos, deşi lipsiţi de darul vederii, dau zilnic, tuturor, o lecţie de viaţă. O lecţie la care societatea ar trebui să mediteze. Poate aşa am învăţa să nu-i mai discriminăm, să nu-i etichetăm în grabă, să nu-i compătimim gratuit şi să preţuim ce avem, atât cât avem. O şcoală unică în Moldova La Liceul pentru deficienţi de vedere de la Târgu Frumos învaţă 100 de elevi din şase judeţe din nordul Moldovei, respectiv din judeţele Iaşi, Botoşani, Suceava, Neamţ, Vaslui şi Bacău. Sunt copii nevăzători sau cu resturi slabe de vedere, pentru care această şcoală e salvarea dintr-o lume a necunoaşterii, căci în învăţământul de masă nu pot fi integraţi. Dacă nu ar veni aici, ar fi condamnaţi la o viaţă ce nu le-ar putea oferi prea mult. "Liceul nostru este unic în zona de nord a Moldovei. Încercăm să le oferim elevilor o educaţie bună, adaptată la deficienţa de vedere. Parcurgem curricula şcolii de masă, la finalul clasei a opta elevii noştri dau testele naţionale ca şi cei de la şcolile de masă, la fel şi bacalaureatul. Doar felul în care facem noi ca disciplinele să fie simţite şi înţelese de către copiii noştri este diferit", explică profesoara de matematică Margareta Pristavu, director al liceului, din septembrie 2008. La nivel naţional, şcoli similare mai există la Buzău, Bucureşti, Arad, Timişoara şi Cluj. Mulţi dintre elevi provin din familii sărace, cu mulţi copii. Pentru părinţi, chiar şi efortul de a-i aduce aici e unul însemnat. Pentru şcolarizare şi pentru acceptarea lor în internat trebuie întocmite două dosare, cu un şir lung de acte, certificate, rezultatele unor anchete sociale. Un exemplu tipic de birocraţie românească. Unul dintre dosare este înaintat şcolii, iar cel de-al doilea internatului, transformat de autorităţi, din 2000, în centru de plasament. "Avem cantină şi internat, dar ele nu aparţin şcolii, fiind preluate, încă din anul 2000, de Direcţia Judeţeană de Protecţia Copilului şi transformate în centru de plasament, lucru care pe pe familii şi pe noi, ca şcoală, ne deranjează, pentru că aceşti copii au părinţi şi nu trebuie să poarte stigmatul că sunt internaţi într-un centru de plasament. Toate şcolile de nevăzători de pe latura de est a României au centre de plasament, cele din vest nu au aşa ceva. Funcţionează ca licee, cu cantină şi internat proprii. De ce legea se aplică diferit, nu ştiu", povesteşte, cu amărăciune, Margareta Pristavu. Aşa se face că elevii şcolii vin aici din clasa I, sunt instituţionalizaţi în centrul de plasament şi revin în familiile lor doar în vacanţele şcolare sau la sfârşit de săptămână. Şcoala devine, aşadar, pentru mai bine de două treimi din an "acasă". Aici învaţă, aici îşi petrec după-amiezele, la studiu sau în atelierul de deprinderi pentru viaţă, aici cer sfatul psihopedagogului pentru neliniştile pe care le au, pentru problemele care-i frământă, aici, printre colegi, leagă prietenii ce durează în timp. Profesori dedicaţi În ciuda deficienţelor de care suferă, elevii Liceului "Moldova" s-au numărat întotdeauna printre învingători la competiţiile la care au participat. Sunt ambiţioşi, curioşi, dornici să înveţe şi foarte talentaţi. Sunt pasionaţi de muzică, teatru, sunt foarte buni informaticieni. Cam aşa sună o caracterizare sumară a acestor copii speciali. La rezultatele lor spectaculoase contribuie din plin un colectiv de profesori titulari. Toţi s-au perfecţionat în liceu, de-a lungul timpului, de la învăţători, până la profesori, profesori preparatori (cei care îi învaţă pe copii scrisul Braille), profesori educatori (cei care îi ajută, după-amiaza, la teme) şi psihopedagogi. Printre actualii profesori sunt şi foşti elevi ai şcolii, unii total nevăzători (azi profesori preparatori). "Lucrul cu aceşti copii implică metode diferite. Noi folosim materiale tactile: hărţi în relief, la geometrie planşe în relief, corpuri, încât ei, prin pipăire, să poată descoperi ceea ce noi vedem liber, cu ochiul", explică directoarea liceului, prof. Margareta Pristavu. Provocarea celor care le îndrumă paşii începe încă din clasa I, când aceşti copii trebuie învăţaţi să scrie, să citească, să socotească, dar cu un alt alfabet - Braille. Învăţătorul trebuie să se plieze pe ritmul lor de lucru, unul mai lent decât în mod obişnuit, şi, folosind aproape în exces metoda exerciţiului, să-i ajute să deprindă scrisul, cititul, socotitul. Pentru asta e nevoie de multă răbdare, de multă dragoste pentru copii şi, mai ales, de mult tact. "La început ei nu conştientizează că sunt altfel decât ceilalţi, decât dacă le arătăm acest lucru sau dacă au fost trataţi prin comparaţie cu cei care nu au deficienţe de vedere. Pe măsură ce cresc, încep să conştientizeze că au o problemă. Atunci se retrag în carapacea lor, mai ales când întâlnesc copii care le spun că au această problemă. Sunt şi copii curajoşi, care reuşesc să se adapteze şi să se integreze. Rolul nostru, al învăţătorilor, este să le compensăm deficienţa de vedere cu dezvoltarea celorlalţi analizatori (tactili, tactili-kinestezici, memoria). Spre exemplu, un copil nevăzător trebuie să memoreze culorile, pentru că nu le vede", explică învăţătoarea Nicoleta Crişu, care lucrează de 10 ani cu astfel de copii. Fiecare promoţie pe care o duce la capăt e o statisfacţie ce îi încununează munca. Şcoala, copiii, sensibilitatea lor deosebită, au cucerit-o pentru totdeauna. "M-aş întoarce şi nu m-aş întoarce la învăţământul de masă. M-am ataşat foarte mult de aceşti copii şi mă gândesc că au nevoie de mine", spune învăţătoarea. Cam aşa gândesc, de fapt, toţi profesorii care s-au titularizat şi îşi desfăşoară activitatea în acest liceu. Îşi cunosc elevii ca pe proprii copii şi au ajuns să-i înţeleagă şi să-i sprijine la fel ca familiile din care provin. Provocarea zilnică: copii puternici, gata să înfrunte viaţa Cei cinci psihopedagogi care lucrează cu copiii cu deficienţe de vedere de la Târgu Frumos desfăşoară o serie întreagă de activităţi de logopedie, orientare şi mobilitate în spaţiu, pentru că orice copil trebuie să înveţe să se descurce în şcoală, în oraş, să aibă curajul de a traversa strada pe trecerea de pietoni. Prin filtrul emoţional al acestor oameni trec toate necazurile şi bucuriile elevilor pe care-i consiliază, pe care-i ajută să capete încredere în propriile forţe. Brînduşa Ghiţu este psihopedagog în Liceul "Moldova" din 2008. Pentru copiii cu care lucrează e, după caz, şi diriginte, şi prieten, şi părinte. "Facem educaţie polisenzorială, care este specifică elevilor nevăzători şi implică antrenamentul vizual, antrenamentul tactil, antrenamentul olfactiv, antrenamentul gustativ, orientare şi mobilitate, stimulare cognitivă, consiliere individuală şi de grup. Sunt nişte copii cu un suflet mare, care au foarte multe aşteptări de la viaţă, sunt copii care chiar îşi iau viaţa în mâini de mici. Unii dintre ei sunt foarte, foarte deştepţi şi, dacă societatea i-ar înţelege, ar ajunge foarte departe. Sunt foarte sensibili, înţelegători, calmi, liniştiţi, nu au izbucniri. Într-adevăr se poate spune că se ascultă unii pe alţii; toţi sunt prieteni. Ca psihopedagogi, luptăm să conturăm foarte bine imaginea de sine a elevului nevăzător, ca atunci când relaţionează cu cei din jur să ştie să se adapteze. E complicat, pentru că societatea îi marginalizează", consideră Brînduşa Ghiţu. De fapt, asta e bătălia cea mare a tuturor profesorilor: să le insufle acestor copii fragili, sensibili, uneori discriminaţi nedrept de cei din jur curajul de a-şi trăi viaţa la fel ca oamenii obişnuiţi, de a învăţa să răzbească singuri, de a lupta cu o mentalitate care se încăpăţânează să nu dispară, din păcate. Absolvenţii liceului nu devin nişte "neintegraţi" Majoritatea elevilor care termină Liceul "Moldova" ajung să urmeze cursurile unor facultăţi sau alte forme de învăţământ care-i califică pentru o meserie. Dintre foştii elevi ai şcolii mulţi sunt astăzi studenţi la Psihopedagogie specială, Geografie, Drept, Economie, Kinetoterapie. "Cei care nu pot urma o facultate pot merge la Centrul Şcolar "Regina Elisabeta", la Bucureşti, unde pot urma un colegiu de trei ani pentru balneofizioterapie, în urma căruia dobândesc o diplomă de maseur şi pot lucra în diferite staţiuni. Sunt talentaţi şi în folosirea computerelor, pentru că la noi sunt adaptate prin tehnică specială pentru nevăzători. Folosim Jaws-ul, vocea sintetică şi putem demonstra că suntem chiar competitivi în informatică", spune directoarea liceului. Planuri de viitor: grupă de grădiniţă pentru deficienţi de vedere Margareta Pristavu este directorul liceului din 2008. A ajuns aici în 1992, ca tânără profesoară de matematică, direct de pe băncile facultăţii. Şi-a făcut, după cum îi place să spună, "ucenicia la locul de muncă". A învăţat să-şi adapteze metodele de lucru cu clasa nevoilor acestor copii, a învăţat să-i înţeleagă, să-i accepte ca pe nişte egali şi să-i iubească necondiţionat: "Dacă Dumnezeu ne-ar ajuta să rezistăm ca şcoală încă 1.000 de ani, cred că n-aş pleca de-aici niciodată. Au un fel de a fi deosebit. Sunt mai afectuoşi, sunt foarte apropiaţi de noi, profesorii, poate şi pentru că familia lor este departe, au sufletul curat, sunt liberi în gândire şi-n exprimare şi mai cuminţi decât cei de la şcoala de masă". De când a preluat conducerea liceului, alături de colegii profesori, s-a străduit să le ofere condiţii cât mai bune de studiu acestor copii, a luptat cu birocraţia, cu lipsa fondurilor, a căutat sponsori, i-a încurajat să se înscrie şi să participe la concursuri şi competiţii, să gândească liber, să fie puternici. Bani a căutat să atragă de peste tot de unde s-a putut, "cu puţină bunăvoinţă şi înţelegere": de la Guvern, de la Consiliul Judeţean, din diverse sponsorizări, pentru că nevoile acestor copii sunt mai mari decât în şcolile obişnuite. Când spun asta mă gândesc doar la faptul că o maşină de scris Braille costă în jur de 500 de euro, o sumă uriaşă pentru bugetul şcolii. Cu ajutorul fundaţiilor Light into Europe şi Corpul Păcii, în 2010 în liceu a fost înfiinţat un cabinet de gastronomie, în care elevii învaţă să devină responsabili, să mânuiască instrumentarul dintr-o bucătărie, în fond să se obişnuiască să nu depindă de nimeni. "Foarte mulţi copii spun că acasă mama nu i-a lăsat să facă nimic, de teama de a nu se tăia, şi sunt foarte incântaţi că aici pot face aşa ceva. Problema noastră este că se cam termină fondurile pentru procurarea produselor de bază şi suntem nevoiţi să intrăm iar în căutarea de sponsorizări, ca să rezistăm măcar până la finele anului şcolar", mărturiseşte directoarea liceului. O altă idee gata să fie pusă în practică în scurt timp este înfiinţarea unei grădiniţe. De altfel, proiectul unei săli de grădiniţă, dotate corespunzător, cu o sală de dormit, este cuprins deja în cel de reabilitare a şcolii, derulat prin Consiliul Judeţean Iaşi, printr-o finanţare europeană. "Ideea ne-a venit pentru că am avut multe cereri din partea părinţior, care aveau copii de 4-5 ani pe care nu au unde să-i ducă", explică Margareta Pristavu. ▲ "Geografia îmi place pentru că mă ajută să-mi imaginez cum e lumea asta" Andrei are 13 ani şi este în clasa a VI-a. A venit la Târgu Frumos de departe, dintr-o comună din Bacău. "Aici, la şcoală, mi-am îmbogăţit cunoştinţele, am învăţat să citesc Braille. Cel mai mult îmi plac engleza, biologia şi geografia. Geografia îmi place pentru că mă ajută să-mi imaginez cum e lumea asta. Deocamdată vreau să aflu multe despre continentele Asia, America; mi-ar plăcea să ajung acolo, să descopăr tot ce există", îmi spune Andrei, în timp ce îmi arată pe o hartă în relief, cu vârfurile degetelor, cum ar trebui să recunosc continentul asiatic. Apoi, îmi enumeră un şir întreg de insule şi peninsule ale Asiei. Chiar dacă nu va avea cum să le vadă vreodată, Andrei le simte formele, le înţelege poziţionarea pe glob, ştie ce climă au, ce fac locuitorii şi asta îl ajută să descopere poate mai mult decât se poate numai cu privirea. ▲ "La noi, oamenii sunt obişnuiţi să pună etichete" Florina are 18 ani şi este din Roman. E o adolescentă sensibilă, inteligentă şi foarte caldă. E pasionată de limbile străine, vorbeşte fluent engleză şi i-ar plăcea la nebunie să lucreze cu copiii. E veterana şcolii, într-un fel, pentru că se află aici de 12 ani. Anul trecut, într-o tabără, a cunoscut nişte britanici cu care s-a împrietenit şi apoi au ţinut legătura. I-a vizitat şi le-a povestit despre visul ei de a deveni profesor la o grădiniţă din Anglia. Aşa a aflat că ar putea să încerce să se înscrie la o facultate britanică. Ambiţioasă, a trecut cu bine examenul de limbă engleză, a obţinut toate actele şi recomandările necesare la dosar, a dat şi un interviu şi a fost acceptată de două universităţi britanice de prestigiu. "La noi, oamenii sunt obişnuiţi să pună etichete, dar pe mine nu mă deranjează. De asta-mi place în Anglia, că ei nu fac diferenţe între un copil cu probleme şi unul normal. Eu cred că fiecare ar trebui să cunoască mai întâi o persoană şi abia apoi să o eticheteze. Au impresia că un copil cu o dizabilitate are neapărat şi deficienţe de ordin mintal. Mă deranjează să aud, spre exemplu, atunci când mergem cu trupa de teatru, remarci de genul: "Vai, săracii, ce mult au muncit!" De parcă noi n-am fi muncit în acelaşi stil ca restul copiilor, de parcă n-am fi avut acelaşi talent sau de parcă n-am fi repetat acelaşi număr de ore. Nu mi se pare corect; cred ca trebuie să reuşeşti prin forţe proprii", crede Florina.