Lumina amară din felinarul poetului Petre Got

Poeţii sunt întotdeauna biruitori, când sunt perseverenţi în căutarea tainei rostirii curate. Şi Nicolae Balotă susţine că acesta este cel mai de seamă merit al unui poet cu un destin literar impresionant şi cu mulţi ani de activitate de redactor la edituri şi reviste importante: Editura Eminescu, revista Viaţa Românească, revista Acolada (al cărei director este în prezent).

Poetul Petre Got face parte din familia scriitorilor care ar putea fi definiţi prin cuvintele cu care îl caracteriza criticul Eugen Simion pe Cezar Baltag: "bolnav de sacru şi doritor de epifanii". Câteva dintre cărţile sale poartă nume care trădează această "boală" atât de rară astăzi: amintesc Dimineaţa cuvântului (1980), Plâns de heruvim (1999), Vocale celeste (2001). Un poet care are în suflet strălucire, şi nu doar că o afirmă, dar o simţi întorcând filele cărţii Lumină amară (Editura Limes 2010). E ca şi când ai urca treptele unui sanctuar, şi cum să nu preţuieşti aceste trepte care au o sclipire şi o curăţenie de netăgăduit. (Sunt versuri care o afirmă: "Sufletul meu/ devine prunc.") Poezia este a celui care o dăruieşte, în clipele rare, dar şi a celui care o primeşte cu sufletul deschis. Taina poeziei este pentru poetul Petre Got taina sufletului deschis. Evită astfel traseul parcurs de poezia franceză a secolului al XX-lea, care promova luciditatea şi o rigoare provenind din lumea ştiinţifică, dar evită şi gradul zero al scriiturii, acea lipsă de sâmbure şi de ferment literar, de combustie interioară dovedind lipsa de manifestare a sufletului în operă. Poemele lui Petre Got sunt ale unei inimi răbdătoare şi tăcute, care cheamă în ajutor îngerii ce îi sugerează să se lase locuit de lumină. Verbele izbânzii poetice sunt: a zbura şi a sângera. Poetul consemnează vizita îngerilor şi truda de a-şi afla o interioritate care să nu-i fie străină. Aceasta îmi aduce aminte de romanul lui Valeriu Anania, Străinii din Kipukua, care afirmă ideea că pierderea identităţii originar-autentice are drept cauză desacralizarea societăţii. Unul dintre personajele cărţii, Diana, "s-a simţit deodată străină sau, dacă vrei, înstrăinată de ea însăşi, de propriile ei izvoare, de propria ei identitate." Petre Got descrie căutarea de sine ca fiind nici simplă, nici grea, ci inexprimabilă: "Am săpat în sufletul meu/ ca într-o mină de aur,/ Nu a fost simplu, nu a fost greu,/ A fost in-ex-pri-ma-bil.// Am chemat până la urmă/ Îngeri în ajutor,/ Îngerii mi-au sugerat să pulsez invers,/ Să mă las locuit/ De lumina înaltă,/ Să zbor, să sângerez, să zbor." (Invers). Scopul artei este de a deschide sufletul, dar reuşita aceasta depinde şi de "locurile" în care fiecare iubeşte să sălăşluiască. Intenţionalitatea cu care opera de artă priveşte persoana, faptul de a rămâne trează şi de a practica o grijă maternă poate surprinde astăzi, nu-i aşa?, dar iată că poetul o deconspiră: "Tablourile casei tale/ Te privesc insistent/ De câteva zile,/ De câteva nopţi./ Stau de vorbă, cântă, adorm,/ Au o singură dorinţă, un unic vis:/ Să-ţi deschidă sufletul,/ Seif mereu închis./ Nu reuşesc, nu,/ Eul tău e plecat." (Interior). Sufletul deschis şi luminos poartă o taină, şi cuvintele rostite au o demnitate care, dincolo de simplitate, ridică poezia spre locul ei înalt, originar. Este o Ars poetica pe care o enunţă poetul: "Ca Domnul să intre în sufletul tău,/ se cere să ai în suflet lumină -/ Clipa de har să se plimbe în voie prin tine/ Asemenea astrului matinal prin pădure.// Loc să fie şi pentru vis/ Şi pentru lacrimă,/ Să-ţi simţi cărarea vieţii în sânge/ Precum ghinda foşnetului stejarului de mâine.// Marele taciturn păşeşte agale prin rouă,/ Pătrunde unde-i rană deschisă, fierbinte,/ Dar mai ales acolo unde/ Inima nu conteneşte să cânte." (Distinguo). Ceea ce impresionează cel mai mult la acest poet este capacitatea de a empatiza cu suferinţa celorlalţi, dar mai ales faptul de a se asemăna lui Dumnezeu (Cel Care îi intră în suflet) prin a plânge lumea căzută. Ordinul de mărime al unui astfel de suflet îl ştie foarte bine Cel care împarte toate darurile, în apropierea Căruia poetul recunoaşte că devine orb şi Îi mărturiseşte: "Rămân în faţa Ta/ Cum un fluture/ Pe pragul înserării." (Vinietă). Şi îi simţim mai departe respiraţia grea: "Inima mea întruna suspină/ după un veac mai blând, mai drept" (Impact) sau "Ne vom limpezi, ne vom salva/ Sau Calvaria ne întoarce din nou?// Nu mai zărim Steaua Polară,/ Nu mai vedem semnele vii." (Nu mai vedem). Şi poetul imploră, tonul său este direct şi simplu, pe măsura durerii pe care o simte şi pe măsura gravităţii pericolului pe care îl remarcă: "Tată ceresc, Te implorăm ajută/ Să înceapă vindecarea, din adânc." (Stare). Zădărnicia "este harta fără contur", dar foarte clar conturate sunt peisajele interioare în care lacrima şi rana concentrează toată atenţia poetului: "Plâng îmbrăţişaţi/ Un pui de cerb/ Şi un înger,/ Un crin alb/ Şi o stâncă." (Peisaj) sau "Eu sunt stânca de la bază/ Care noaptea sângerează." (Prund de stele). Metafora este folosită cu măsură şi uneori îi reuşesc adevărate bijuterii literare ca aceasta: "Casa amintirii părea/ O bătrână cu glugă/ Privind spre asfinţit." (Revenire). Lirica de dragoste se dovedeşte a fi o împletitură de dor, vis, căutare, memoria iubirii aducând în poem o stare de proaspătă metamorfoză: "Izvorul îşi va reaminti/ Paşii noştri dintâi.// Vom întineri odată cu gândul." (Ca o ploaie). Ecourile blagiene nu ricoşează şi nu incendiază memoria poetică, sunt ca o tuşă pusă firesc unui tablou interior, care strigă, de asemenea, pentru a deschide sufletul iubitei, şi el departe. Chemarea este directă şi sinceră, chipul celei strigate are ceva din lumina şi fragilitatea florii de colţ. Depărtarea maximă şi apropierea maximă sunt părţi ale aceluiaşi întreg, care este poemul. Între strofe - un spaţiu care pe hârtie este mic, dar nu ştim care este amploarea lui în realitate. Dintre poemele dedicate iubitei am ales două: "Ai înotat, frumoaso, atât de departe/ În larg,/ Încât mi-a fost teamă/ Că atingând orizontul/ Te poţi răni la braţ." (Ambianţă) şi "Dansai alături de mine/ Ca o flacără în munţi,/ Lumina zăpezii/ Ţi se prelinge pe chip.// Când ai plecat?/ Unde te-ai dus?" (Ecou). Orizonturile deschise şi albul sunt emblema ţării de vis a poetului; crinii care stau pe malul mării, dacă ar fi să îl citez pe Petre Got. Îl va urma cineva?, se întreabă, cu vădită nelinişte într-un poem, creionând versuri ca acestea: "Pot spera să crească în urmă-mi/ Pâlcuri de magnolii cântând?" Semnele limpezi din cartea Lumină amară par a vesti vindecarea. Dar timpul care este comprimat în carte, între strofe, între poeme, nu ştim cât este în desfăşurare. Dacă poetul le "visează" pe toate deodată, pentru noi totul e în aşteptare. Şi trăim paradoxul amplasării contrariilor în versuri apropiate: "Sunt un biruitor,/ Sunt un biruit,/ O rază sângerând." (Revenire). Contrariile, însă, se dovedesc a fi Calea însăşi: "Îţi mulţumesc, Părinte, nespus/ Că ai plantat în fiinţa mea/ Deopotrivă iubirea şi moartea/ Sunt calea spre Tine,/ Nu aflu alt drum." (Înserare).