Maica Agata Ciuciu, o pildă de nevoire ascetică

O impresionantă „icoană“ a luptei monahului cu patimile, din muzeul Mănăstirii Buciumeni, Arhiepiscopia Dunării de Jos, judeţul Galaţi, mărturiseşte mai convingător decât orice despre verticala nevoirii. Despre urcuş şi adâncire în sine şi în taină. Despre luptă continuă şi lumină. Pace şi Adevăr. Privind-o, înţelegem mai bine de ce, chiar şi atunci, sau poate mai ales atunci când nu se mai află printre noi, ei, nevoitorii cu inima, ne sunt atât de aproape. Maica Agata Ciuciu, care şi-a început urcuşul nevoirii la Buciumeni, ne luminează prezentul cu exemplul nevoirii sale, din paginile Patericului românesc.

Este tulburător să atingi obiectele care au aparţinut cândva unei maici retrase atât de discret din viaţa pământeană, încât nici nu ştii exact când a făcut-o, sau dacă ea, cu adevărat, s-a retras spre chilia ei din ceruri, şi nu cumva se află pe aici, uitată cu sine în rugăciune. Este şi mai impresionant să o descoperi într-o filă de Pateric şi, în acelaşi timp, prin obiectele care i-au aparţinut, în prezentul maicilor de la Buciumeni.

Despre monahia Agata Ciuciu nici nu ştii ce să povesteşti, şi nici dacă ar fi ceva de povestit. Despre cuvioşia sa, ceea ce poţi să faci este mai degrabă să taci, şi-atât. Căci în tăcere te întâlneşti cu ea. În necuvânt şi nevăzut o auzi, o vezi, o trăieşti. Căci ca să poţi spune ceva despre maica Agata, trebuie să o trăieşti. Adică să o urmezi în rugăciune, în faptă şi mai ales în tăcerea nevoirii ei.

Un dialog pre limba inimii

Nepricepuţi cum suntem pentru un asemenea exerciţiu, ne încumetăm a vorbi totuşi despre dânsa prin graiul celor care, la vreme, sau mai târziu, din documente, din fotografii, prin tăcerile sau povestirile altor maici, au cunoscut-o, s-au rugat alături de ea şi au îmbrăţişat nevoirea împreună, întocmai monahului de pe cruce, descoperit de noi în „icoana“ din muzeul Mănăstirii Buciumeni.

De la maica Xenia Stan, ghidul mănăstirii, am aflat, spre exemplu, că maica Agata Ciuciu s-a născut chiar în Buciumeni. Şi că „a venit în mănăstire în 1923, la aproape 14 ani. A fost o maică cu viaţă aleasă. Atât era legată de mănăstire, încât în primii cinci ani nu a dorit să-şi vădă părinţii. Şi-a făcut o temelie a vieţii ei, iar noi, când vrem să dăm pe cineva de model, pe ea o dăm. În 1955, a fost strămutată la Mănăstirea Sihastru, din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, unde timp de 20 de ani a fost stareţă, retrăgându-se la Domnul prin anii â90. După 65 de ani de trăire în mănăstire, mărturisea că ziua în care a fost primită în rândul celor 50 de surori de la Buciumeni a fost cea mai fericită din viaţa sa, şi că nu a uitat niciodată sfatul duhovnicului de la prima spovedanie, ca soră de mănăstire: „De vei urma aşa până la sfârşit, adică în feciorie, în ascultare şi smerenie, vei fi ca o mlădiţă în împărăţia lui Dumnezeu“.

Şi maica aşa a trăit. Ca „o mamă duhovnicească a tuturor. Blândă, smerită, cu dragoste faţă de toate, cu rugăciune permanent pe buze, nelipsită de la biserică şi mereu îngrădită cu cugetarea morţii“, cum spune şi părintele Ioanichie Bălan, care a cunoscut-o, în volumul al II-lea al „Convorbirilor Duhovniceşti“, tipărit la Huşi în 1988.

Discutând cu ea, părintele i-a aflat gândul despre ceea ce înseamnă duhovnicul şi duhovnicia: „Duhovnicul bun izgoneşte orice tulburare şi ispită din obşte, el păzeşte morala mănăstirii, el ţine direct legătura între Dumnezeu şi oameni pe pământ, prin Sfânta Liturghie şi harul preoţiei. De aceea, cine ascultă de duhovnic, de Dumnezeu ascultă, şi merge sigur pe calea mântuirii“. Şi cu siguranţă au tăcut împreună, vorbind astfel, ca de la călugăr la călugăr, pre limba rugăciunii lui Iisus, pe care şi maica Agata şi multe alte maici de la Sihatru o trăiau, precum maica Minodora Leviţchi, maica Melania Ciobănaşu, sau maica Neonila Platon, cea cu ascultarea la păsări, pe care acestea o căutau peste tot atunci când a fost purtată spre cimitir, „ele, îndeosebi raţele, mergeau după sicriu măcăind jalnic“, cum mărturisea maica în dialogul cu părintele Ioanichie. Şi cu siguranţă aceeaşi limbă o vorbeau şi maicile Evdochia şi Zenaida. Căci, după ce prima a avut un vis cu „două cărări care duceau spre cer“, a înţeles că în curând trebuie să urce la Hristos. De aceea, „a trimis cuvânt şi maicii Zenaida să se pregătească de plecare. După un ceas, maica Evdochia şi-a dat sufletul în mâinile Domnului“, iar după alte trei, „şi-a dat duhul şi maica Zenaida“, ca semn şi sens al faptului că „iubirea este nemuritoare“ şi că „cei ce sunt ai lui Dumnezeu se iubesc şi pe pământ, în necazuri, în ispite, în moarte; se iubesc desăvârşit şi după moarte, în veşnicie“, cum i-a mărturisit maica Agata părintelui Ioanichie.

Bucurie din bucurii şi un sfat

După ce ne-am cufundat în tăcerea muzeului mănăstirii, încercând şi noi să vorbim, prin postire de cuvinte, în taină şi gând, cu lucrurile aflate aici, maica Xenia ne-a adus un dosar cu documentele originale pe care maica Agata a ţinut să le lase în păstrare mănăstirii ei de metanie. Cercetându-le, ne-am bucurat şi noi, cu bucuria maicii plecate la cer care, duhovniceşte, se bucura pentru fiecare lacrimă ce-i înflorea în colţul ochiului, „la rugăciune şi când se apropia de Preacuratele Taine“; se bucura „de mamele care nasc şi cresc copii pe pământ; se bucura de flori, de oameni, de roadele câmpului, de toată zidirea lui Dumnezeu“ şi de faptul că Îl purta în sine „pe Hristos şi nădejdea mântuirii, cea mai mare comoară a sufletului meu“; de faptul că a odihnit şi a primit în mănăstire multe maici pribegite, şi că s-a închinat la Mormântul Domnului. Şi se mai bucura maica de ceva: că toate acestea „alungă de la mine frica morţii…“

După câteva ceasuri de con-vorbire în adevărul maicii Agata Ciuciu, nu puteam pleca aşa, pur şi simplu. De aceea, i-am cerut, încercând şi noi adâncul necuvântului, să ne dea un sfat cu care să umblăm prin lumea noastră de păcat. Şi parcă de undeva din tăcerea pereţilor, sau poate chiar din „icoana“ monahului răstiginit, aflat permanent în luptă cu patimile, o voce, un gând, o adiere de aer, exact nu ştim ce, ne-a şoptit, direct în inimă: „Păziţi-vă de orice păcat ucigaş de suflet, trăiţi în ascultare de duhovnic, ca de Dumnezeu, şi cumpăraţi-vă din timp untdelemn în candele…“