Maica Siluana vă răspunde: Ce înseamnă un creştin adevărat?

Sunt atâtea cărţi despre mântuire şi cu cât le citesc cu atât mă îngrozesc că sunt neputincioasă. Ce ar trebui să facă un om ca să păşească pe calea mântuirii şi să devină un creştin adevărat? Cum se poate dobândi smerenia? Dar dragostea de Dumnezeu? Ce înseamnă să ne temem de Dumnezeu? Căci nu cred că vrea Dumnezeu, Care e Iubire, să trăim în frică. Cum îmi pot apropia viaţa mea de Mântuitorul? Aştept de la dumneavoastră, care aveţi înţelepciune, să îmi explicaţi, că sunt neputincioasă, dar şi o mare păcătoasă.

Cu stimă,

Nicoleta

***

Nicoleta mea dragă,

Un creştin adevărat e un om care trăieşte în Hristos, cu Hristos, pentru Hristos, pentru că numai Hristos are şi oferă Bucuria după care tânjeşte omul. Bucuria este desfătarea pe care o simte sufletul omului când e plin de prezenţa vie şi iubitoare a unei persoane iubite şi dorite. Şi cum la oameni o asemenea prezenţă permanentă şi pe măsura dorului nostru infinit nu este cu putinţă, rămâne să pricepem că singura bucurie posibilă este prezenţa lui Dumnezeu în noi, aşa cum ni Se oferă El. Dacă vom face cele ce ni le cere El, cum ne învaţă Maica Domnului încă de la nunta din Cana Galileii, Domnul va transforma apa vieţii noastre diluate în vinul bucuriei Lui celei sfinte. Altă Cale nu există! Există, desigur, fel de fel de surogate de bucurie, dar toate sfârşesc în marea amară a dezamăgirilor... Şi când omul, sfâşiat de durere, se hotărăşte să se lepede de plăcerea de a se bălăci în această mare, alege să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos, descoperă cu recunoştinţă că totul este extrem de simplu şi de uşor, exceptând perioada de „sevraj“! Apoi, mai descoperă ce uşor recădem în vechile obiceiuri, ce lipsiţi suntem de priceperea de a păstra harul pe care îl primim, şi învaţă să păstreze harul.

Apoi, om drag, un creştin adevărat ştie că este neputincios şi, de aceea, învaţă să atârne mereu de puterea lui Hristos care se dă „la cerere“, în Epicleză, în limba Sfintei noastre Biserici, după o sfântă rânduială, şi învaţă să păstreze şi să gestioneze această putere. Cred că multă suferinţă îndurăm noi, creştinii, pentru că nu vrem să urmăm cursurile „Facultăţii de Management al Harului“ (numită „Asceză“ în limba veche a Bisericii) sau credem că o putem absolvi ca pe cele din universităţile româneşti... Aşadar, Nicoleta mea dragă, vei afla ce înseamnă dragostea de Dumnezeu, frica de Dumnezeu şi celelalte simţiri duhovniceşti numai şi numai trăindu-le şi nu citind despre ele. Că de le vei citi doar, le vei prelucra cu sinapsele cele vechi şi ştii şi tu că vinul nou nu se păstrează în burdufuri vechi! Fă cu simplitate şi răbdare cele ce ţi se cer şi vei primi după măsura lui Dumnezeu, nu pe măsura facerii tale. Dar, fără această facere, nu primim nimic. Dumnezeu nu e o idee care să ne intre în cap! Şi, nu uita, orice idee despre Dumnezeu e un idol şi în idolii construiţi de noi să cuibăresc duhurile mincinoase ale întunericului! Curaj, om drag!

Rugăciunea şi ascultarea de părintele duhovnic, pentru măsura ascezei, te vor învăţa mai multe decât orice carte. Şi tot ele te vor îndruma şi în lecturile de care ai nevoie! O lectură ne este de folos dacă ne face dor de rugăciune! Iar dacă nu simţi acest dor, lasă cartea şi sileşte-te la rugăciune.

Nu lipsi de la Sfânta Liturghie pentru nimic în lume! Acolo e Viaţa şi Şcoala ei!

Cu drag şi încredere,

M. Siluana