Mânie și blândețe
Pentru asceții care trăiau în deșert, mânia este o temă recurentă. Avva Amonnas, spre exemplu, spunea: „Am petrecut paisprezece ani la Sketis rugându-mă lui Dumnezeu zi și noapte ca să-mi dea har să înving mânia”.
Statutul pe care îl are mânia este unul ambivalent. Fără să fie rea în sine, este adesea incontrolabilă și, mai ales în raport cu ceilalți, poate fi elementul declanșator al unor conflicte. „Fierul cu fier se ascute și un om ascute mânia altui om” (Pildele lui Solomon 27, 17). Și totuși, mânia nu este rea în sine. Un verset cunoscut din Psalmii lui David spune: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4, 4), ceea ce înseamnă că există un potențial bun al mâniei. Vorbind despre patimi, părinții Bisericii au observat că ele sunt adesea energii pozitive, deturnate. În cazul mâniei, ea este o forță care, canalizată bine, poate constitui fundamentul împotrivirii la rău, este o formă de vitalitate. Dar nu despre mânia controlată vorbesc părinții deșertului, ci despre manifestările mult mai frecvente, adesea animalice, ale mâniei. Mânia ca o izbucnire irațională, animalică, incontrolabilă și impredictibilă. O formă de nebunie temporară, care face ravagii pe unde trece, asemenea unei tornade.
Nu este deloc întâmplător faptul că avva Pimen pune în legătură puterea și mânia. Bătrânul zicea: „Mulți au devenit puternici, dar puțini s-au lecuit de mânie”. Într-una din ipostazele sale, mânia se găsește pe aceeași parte a monedei cu puterea. Tocmai pentru că mânia vine cu o energie specifică, ea este putere. Dar este o putere vulnerabilă, aparentă. În cuvintele avvei Pimen se simte compasiunea. Puterea care vine din mânie este dezamorsată de mânia însăși. Tocmai de aceea căutarea continuă trebuie să vizeze mai puțin puterea, cât blândețea. Dar nu o blândețe indiferentă, indolentă, lipsită de vlagă, ci una plină de discernământ.
Mânia, așadar, este o putere a sufletului, care trebuie cunoscută și gestionată cu echilibru. Dacă „cel iute la mânie săvârșește nebunii” (Pildele lui Solomon 14, 17), nici blazarea insensibilă și resemnată nu este o soluție.
Dar mânia nu este doar o energie vitală, ci este și flamă a neputinței. Veșmântul zgomotos al lipsei de putere. Și, între toate aceste extreme, mânia incontrolabilă ca un taifun sau neputincioasă și zgomotoasă, ori blândețea blajină și inertă, se găsește echilibrul născut din discernământ. O blândețe activă, viguroasă, cuprinzătoare, înțelegătoare, plină de vitalitate, poate cu ușurință canaliza exploziile mâniei, ca niște manifestări firești ale opoziției față de rău. Punctul acela de echilibru se poate găsi doar prin experiență, căutare îndelungată și iluminare.