Marcu 1, 35–44
„În vremea aceea S-a dus Iisus într-un loc pustiu și Se ruga acolo. Dar au mers după Dânsul Simon și cei ce erau cu el și, aflându-L, I-au zis: Toți Te caută pe Tine. Iar Iisus le-a răspuns: Să mergem în satele învecinate, ca să propovăduiesc și acolo, căci pentru aceasta am venit. Și, venind, propovăduia în sinagogile lor, în toată Galileea, alungând pe demoni. Atunci un lepros a venit la El, rugându-L, îngenunchind și zicând: Dacă voiești, poți să mă curățești! Și, făcându-I-se milă, a întins mâna și S-a atins de el și i-a zis: Voiesc, curățește-te! Și îndată s-a dus lepra de pe el și s-a curățit. Și, poruncindu-i cu asprime să plece numaidecât, i-a zis: Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi de te arată preotului și adu pentru curățirea ta cele ce a rânduit Moise, spre mărturie lor.”
S-a dus Iisus într-un loc pustiu și Se ruga acolo
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 43, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, pp. 156-157
„Cunoscând sfinții cu înțelepciune nestatornicia și trecerea succesivă a vieții acesteia, au înțeles că nu aceasta este viața dăruită de Dumnezeu oamenilor la început, ci au învățat tainic că Dumnezeu a creat la început alta, dumnezeiască și mereu la fel, una despre care au înțeles că e demnă de Dumnezeu, Care e bun. Spre aceasta ridicându-și cu înțelepciune, prin harul Duhului, pe cât e cu putință oamenilor celor de sub moarte, ochiul sufletului și zămislind înăuntru dorința dumnezeiască după ea, au socotit, cu drept cuvânt, că trebuie să lepede viața aceasta prezentă, dacă vor să dobândească în chip curat pe aceea, precum o cere rațiunea.
Și fiindcă lepădarea vieții nu se face fără moarte, au socotit drept moarte a morții renunțarea la iubirea trupească, prin care s-a făcut intrarea morții în viață. Prin această renunțare au voit ca, pricinuind o moarte morții, să înceteze a trăi morții, murind moartea cinstită înaintea Domnului, moartea adevărată a morții, care pe de o parte strică stricăciunea, iar pe de alta deschide în cei vrednici intrare vieții fericite și nestricăciunii. Căci sfârșitul vieții acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte și despărțire de stricăciune și slobozire din robie și încetarea tulburării și oprirea războaielor și trecerea confuziei și retragerea întunericului și odihna de osteneli și tăcerea zgomotului neclar și liniștirea fierberii și acoperirea rușinii și scăparea de patimi și dispariția păcatului și, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor.
Acestea reușindu-le prin mortificarea de bunăvoie, sfinții s-au făcut pe ei străini vieții și călători în ea. Căci luptându-se vitejește cu lumea și cu trupul și cu răscoalele din ele și scuturându-se de amăgirea provenită din amândouă, datorită împletirii simțurilor cu cele sensibile, și-au păzit nerobită demnitatea sufletului. În mod cât se poate de cuvenit au judecat că e legiuit și drept și mai bine este ca ceea ce e mai rău să fie condus de ceea ce e mai bune, decât să fie împiedicat ceea ce e mai bun de ceea ce-i mai rău. Căci aceasta e o lege dumnezeiască sădită în cei ce s-au hotărât să îmbrățișeze cu precădere viața demnă de ființele raționale, viața care imită prin îndestularea cu puțin lipsa de trebuințe și de grijă a îngerilor.”