Marcu 10, 46–52

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului, și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”

Orbirea sufletului

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, A doua convorbire cu părintele Moise, Cap. II, 1-6, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 328-329

„Luminătorul corpului tău este ochiul tău. Dacă ochiul tău a fost curat, tot corpul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi întunecat, prin aceea că, deosebind între ele toate gândurile și faptele omului, vede și luminează tot ceea ce trebuie făcut. Dacă acesta a fost rău în om, adică neîntărit cu adevărata judecată și știință, ori a fost amăgit de vreo rătăcire sau deșertăciune, va întuneca tot corpul nostru, adică va face fără lumină tot ascuțișul minții noastre și toate faptele noastre, învăluindu-le desigur în orbirea viciilor și în întunericul rătăcirilor.”

Sfântul Ciprian, Către Donatus, XII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 422-423

„N-are parte de liniște bogatul nici la masă, nici în somn, la ospețe oftează, chiar dacă bea dintr-o cupă încrustată cu pietre scumpe și șade pe un fotoliu moale, care-i îngroapă în puf corpul veștejit, veghează între perne nenorocitul și nu înțelege că bogățiile, cu toată strălucirea lor, sunt niște chinuri, că este prizonierul aurului și că mai mult este posedat decât posedă. O, detestabilă orbire a minții și adânc întuneric al dorinței nesănătoase! Deși ar putea să se ușureze de greutăți și să devină un om liber, continuă să se culce în mijlocul bogățiilor mereu neliniștitoare, stăruie să rămână rob al grămezilor aducătoare de vinovății. De aceea nu este deloc darnic cu clienții, nu împarte nimic la cei lipsiți, își păzește cu grijă chinuitoare aurul închis în casă ca pe un străin și nu dă nimic nici prietenilor, nici copiilor, nu cheltuie nici măcar pentru el însuși, posedă el cât poate numai să nu mai posede și alții, și - o, ce nume ciudate! - lucruri care nu-i aduc decât rău el le numește bunuri.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul VII, VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1986), vol. 17, p. 204

„Înflăcărează, ard și topesc sufletul: dragostea trupească, pofta de bani, mânia aprinsă, supărările și teama; acestea înstrăinează de Dumnezeu.”