Marcu 2, 23-28; 3, 1-5

„În vremea aceea, pe când mergea Iisus într-o sâmbătă prin holdele de grâu, ucenicii Lui, în drumul lor, au început să smulgă spice. Și fariseii Îi ziceau: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine? Iar Iisus le-a răspuns: Oare niciodată n-ați citit ce a făcut David când a avut trebuință și a flămânzit, el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiatar arhiereul, și a mâncat pâinile punerii-înainte, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoții, și a dat și celor ce erau cu el? Și zicea lor: Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn și al sâmbetei. Și iarăși a intrat în sinagogă. Era acolo un om având mâna uscată. Și Îl pândeau pe Iisus, să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te în mijloc! Apoi a zis lor: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Dar ei tăceau. Atunci, privindu-i cu mânie și întristându-Se de învârtoșarea inimii lor, a zis omului: Întinde mâna ta! Și a întins-o, iar mâna lui s-a făcut sănătoasă.”

Postul și bucuria întâlnirii cu Hristos

Sfântul Ioan Casian, Așeză­min­tele mânăstirești, Cartea a V-a, Cap. 23-26, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 177-179

„Din dorința de a cunoaște învățăturile bătrânilor, am pornit din părțile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiți cu atâta bucurie, încât nicio rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă, așa cum ne deprinsesem la mânăstirile din Palestina. Ori­unde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri și vineri. Întrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta ușurință peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns:

«Postul mă însoțește în tot timpul, iar pe voi, care curând veți pleca, nu vă voi putea ține necontenit cu mine. Postul, deși este folositor și trebuincios, e totuși o ofrandă dăruită de bunăvoie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăță­tură ca o obligație. Prin urmare, primind în voi pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10, 40). Iar, după plecarea voastră, voi putea să despăgubesc omenia ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen asupra mea». În adevăr: Pot oare fiii Mirelui (Hristos) să fie triști, câtă vreme Mirele este cu ei (Matei 9, 15), însă după ce va fi plecat, atunci vor putea posti în libertate.

Pe când unul dintre bătrâni mă îndemna la masă să mai mănânc încă, iar eu îi spuneam că nu mai pot, mi-a răspuns: «eu am întins de șase ori masa astăzi fraților în trecere, și, ca să-l îndemn pe fiecare, am mâncat pe rând cu toți, și încă mi-e foame, iar tu, mâncând acum de prima dată, mai spui că nu poți?»

(...) Astfel, cu cât știu să re­nunțe fără șovăială la posturile zilnice la sosirea fraților, cu o înfrânare, cu atât mai tare se pedepsesc, după plecarea acestora, pentru mâncarea, pe care și-au permis-o numai pentru ei. Așa de aspru plătesc ei prea puțina mâncare la care s-au dedat, chinuindu-se mai crâncen și împuținân­du-și nu numai pâinea, dar chiar și somnul.”