Marcu 4, 35–41
„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să trecem pe țărmul celălalt. Și, lăsând ei mulțimea, L-au luat cu ei în corabie, așa cum era, căci erau cu El și alte corăbii. Și s-a pornit o furtună mare de vânt și valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se scufunde. Iar Iisus era la partea din spate a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deșteptat și I-au zis: Învățătorule, nu-Ți este grijă că pierim? Și El, sculându-Se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare. Și le-a zis lor: Pentru ce sunteți așa de fricoși? Cum de nu aveți credință? Și s-au înfricoșat cu frică mare și ziceau unul către altul: Cine este oare Acesta, că și vântul și marea ascultă de El?”
Cum să înțelegem credința
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 28.1.-28.2., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 128
„Credința este o presupunere pe care o accepți de bună voie, este o supoziție judicioasă înainte de înțelegere, este aşteptarea unui lucru pe care îl dobândeşti în viitor - aşteptarea altor lucruri, în afară de cele ale credinței, este o părere cu privire la lucruri nesigure - iar încredințarea este convingerea sigură că ai să primeşti lucrul pe care îl aştepți. De aceea credem, pentru că suntem încredințați de ceea ce credem. Şi este spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Avem încredere în singurul Dumnezeu, despre Care ştim că nu-Şi va călca făgăduințele bune pe care ni le-a făcut, nu ne va refuza acele bunătăți create în virtutea făgăduințelor Sale, dăruite nouă cu bunăvoință.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Fragmente din Cărțile 7 şi 8, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 754-755
„«Nu i-am spus că dacă vei crede, Vei vedea slava lui Dumnezeu?» (Ioan 11, 40). Mare bine e credința când se naşte dintr-o înțelegere fierbinte. Şi are atâta putere, că nu numai cel ce crede se mântuieşte, ci şi alții se mântuiesc prin credința aceluia. Aşa precum slăbănogul din Capernaum a fost vindecat pentru credința celor ce l-au purtat pe el, aşa şi Lazăr a înviat pentru credința surorii, către care a zis Domnul: «Nu ți-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?» Prin aceasta a zis de fapt: Deoarece Lazăr, fiind mort, nu poate crede, împlineşte tu lipsa credinței lui. Iar chipul credinței este îndoit: unul este dogmatic, constând în consimțirea sufletului la ceva, de pildă: «Cel ce crede în El nu este judecat» (Ioan 3, 18), altul, cel dăruit de Hristos prin har: «Unuia i se dă», zice, «prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinței» (I Corinteni 12, 8-9), credință care nu e numai dogmatică, ci lucrătoare a celor mai presus de om, putând muta şi munții (I Corinteni 13, 2).”