Mărturii braşovene despre protopopul Ioan Popazu (I)
Protopop al Braşovului şi primul episcop al Caransebeşului, mâna dreaptă a mitropolitului Andrei Şaguna, cărturar paşoptist, participant activ în cadrul revoluţiei de la 1848, ctitor al primului gimnaziu braşovean, întemeietor al primei episcopii ortodoxe la Caransebeş - doar câteva din argumentele studierii vieţii lui Ioan Popazu (1808-1889).
Ion Popazu vede lumina zilei în Şcheii Braşovului, la 20 decembrie 1808 (în matricola botezaţilor de la Biserica „Sfântul Nicolae” aflăm, la această dată: „Ioan al lui Popazu, botezat de Maria lui Petru Cojocaru”, iar în Evanghelia copiată de Radu Tempea II: „1808 s-a născut Ioan, fiul lui Ioan Popasu”, în casa de pe Podu lui Grid nr. 39, unde au văzut lumina zilei şi cele două surori ale protopopului Popazu: Maria şi Elena, decedată de timpuriu, precum şi fratele Constantin) în casa negustorilor, Ioan şi Stana, „români, neam de preot” (Ioan Popea, „Un bărbat vrednic: Ioan Popazu”, în „Şcoala şi familia”, 1887, nr. 2, p. 25), veniţi din Vălenii de Munte şi stabiliţi în oraşul de sub Tâmpa, la o dată pe care n-o cunoaştem. Tatăl său „purta anteriu şi giubea. Era negustor de peşte. Om vesel şi ordonat în afaceri; Ţinea mult la numele său bun”, iar mama lui (născută Voina, o familie vestită din Şchei din care făcea parte şi protopopul de mai târziu Vasile Voina) era „femeie vrednică, înţeleaptă şi blândă”. „Pare că vorbeai cu un preot bătrân – mai spune despre ea un cronicar contemporan – astfel de înţelepte şi cinstite vorbe ieşeau din gura ei. Rareori am văzut în viaţă o astfel de femeie înţeleaptă şi blândă. Se purta româneşte cu ştergar alb pe cap” (ibidem, pp. 25-26).
În aceeaşi familie Ioan Popazu a mai avut un frate, Constantin, care a continuat tradiţia familiei în ale negustoriei, având să devină şi preşedinte al Eforiei Şcolare şi membru fondator al gimnaziului, cunoscut mai ales pentru negoţul purtat în Muntenia. Catastiful de botez confirmă şi existenţa a două surori: Elena şi Maria. Dacă despre prima, Elena, botezată la 9 iulie 1811, nu se ştie nimic, cea de a doua, Maria, botezată la 20 august 1816, ştim că va fi viitoarea mamă a lui Titu Maiorescu şi însemnările lui Maiorescu ne oferă mărturii deosebit de afectuoase despre ea.
Îl găsim pe Ioan Popazu mai întâi la şcoliţa de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, reorganizată din 1806 de Ioan Barac ca şcoală capitală cu trei clase, bazată pe „Raţio Educationis”, unde „afară de rânduitele şi ştiutele învăţături” se însuşeau limbile germană, maghiară şi greacă. „Dascăl mare” pentru şcoala capitală era poetul iluminist Ioan Barac, cu obligaţia de „a învăţa prunci gramaticeşte şi nemţeşte şi pe lângă acestea şi alte trebuincioase ştiinţe frumoase”, întrucât , „filosofia deplin au săvârşit-o”.
Al doilea dascăl, Mihăilă Munteanul „învăţa pruncii învăţătura credinţei, temeiurile cele dintâi ale limbii nemţeşti şi ungureşti, învăţătura năravurilor celor bune şi alte trebuincioase la al doilea clas învăţături”, iar Zaharia Duma pregătea clasa a treia învăţând „pe slovenitorii de slove… rumâneşte, ungureşte, greceşte şi nemţeşte împreună şi a scrie şi temeiurile cele dintâi ale aritmeticii, cântările bisericeşti şi altele, la întâiul clas trebuincioase ştiinţe” (Vasile Oltean, „Şcoala românească din Şcheii Braşovului”, pp. 133-134).
„Schleiermacher al românilor”
Continuă să înveţe la şcoala grecească din Braşov (aflată pe actuala str. Constantin Brâncoveanu nr. 10), unde îşi însuşeşte pe deplin limba greacă (Corneliu Diaconovich, „Ioan Popasu”, în „Romanische Revue” (1887), nr. 4, p. 146; Nicolae Corneanu, „Ioan Popazu, episcopul Caransebeşului (1865-1889)”, în „Biblioteca religioasă morală”, nr. 27/1989, p. 14, şi Andrei Bârseanu, „Episcopul Ioan Popasu”, în „Anuarul XLV al Gimnaziului gr.or. român din Braşov pe anul şcolar 1908/1909”, Braşov, 1909, p. 8), pentru ca să-şi continue studiile secundare la liceul „Johannes Honterus” din Braşov, ca singurul român înmatriculat, pentru anul şcolar 1828/1829 în clasa a patra: „Popazu Ioannes, 18 ani, disunitus, eminens”, iar în anul şcolar 1829/1830, în clasa a cincea, tot „eminens”, conform I. Stanciu, „Istoricul Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, 250 ani de la întemeiere lui” (1692-1942), Sibiu, 1943, pp. 58-59.
Cu această zestre intelectuală îşi continuă studiile filosofice timp de doi ani (1831-1832), la liceul romano-catolic din Sibiu şi Cluj, iar între anii 1833-1836 frecventează Universitatea din Viena, în cadrul vestitului institut teologic „Santa Barbara”, pe care îl absolvă cu succes strălucit. Ca urmare, Vasile Moga, fără ezitare, îl numeşte secretar episcopesc încă în 1836, anul când Popazu părăseşte băncile Universităţii din Viena. La 9 martie 1837, acelaşi protector, episcopul Vasile Moga, de ziua Sfinţilor Mucenici, l-a hirotonit întru diacon la Biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei, iar patru zile mai târziu „preot celib”, în prezenţa protopopului Ignatie Carabeţ şi a credincioşilor braşoveni, înlocuind astfel pe cel adormit întru Domnul, protopopul Radu Tempea VI, pentru a sluji împreună protopopul Carabeţ şi cu bătrânul preot Simion Datcu (decedat şi el la puţin timp – 28 martie 1837).
„Ca preot - ne spune Ion Popea - a fost un adevărat reprezentant al lui Hristos. Puterea lui apostolică se cuprindea nu în felurite forme exterioare, ci în cuvânt… Şi în cuvânt Popazu era maiestru, în cuvânt era forţa lui. Când vorbea de la catedră, trăsăturile feţei îi erau iluminate de puterea sfântă a ideilor ce dominau sufletul său şi cuvântul izvora din pieptul lui în forma valurilor unui torent şi irezistibil răpea cu sine inimile ascultătorilor. Biserica «Sfântul Nicolae» din Şchei gemea atuncea de mulţimea poporului. Străini de naţiune şi confesiune veneau să asculte pe vestitul predicator. Nemţii îl numeau Schleiermacher al românilor, iar românii îi ziceau Ioan Gură de Aur… Vorbea… într-o limbă nemăiestrită, firească, aşa ca toţi să-l înţeleagă, învăţat şi neînvăţat… Vorbea rar şi cu glas puternic. Tonul cuvântului său era ca tunetul de puternic... Idealist, devotat binelui de obşte şi înflăcărat pentru binele neamului său, Popazu nu era şi nu putea fi omul banului, nici limba lui nu putea fi departe de buzele sale… Banul cel din urmă îl da unde ştia că poate face vreun bine”.
Cât priveşte portretul său fizic, acelaşi Ioan Popea ne spune: „Ca preot tânăr era om frumos, rumen la faţă, avea ochi vioi, mari pătrunzători, barba neagră, părul capului negru. Umbla de obiceiu în reverendă, iar peste ea, cu o mantie cu guler mare, lăsat pe spate şi pe cap cilindru, pe care-l purta până în anul 1855”.
Protopop al Braşovului
Decedând şi protopopul Simion Datcu, este ales din aprilie 1838 să slujească împreună cu Popazu şi preotul Petru Gherman de la Biserica din Braşovul Vechi. Nici trei săptămâni n-au trecut şi adoarme întru Domnul protopopul Ignatie Carabeţ, în vârstă de 62 ani.
Între evenimentele acestei perioade, „Gazeta Transilvaniei” consemnează că „la 6 decembrie 1838 s-a serbat hramul Sfântului Nicolae. Tot atunci s-a săvârşit şi sfinţirea bisericii vechi”. Prin „biserica veche” se înţelege Biserica „Sfântul Nicolae”, în timp ce „biserica nouă sau cea din preurbiul de sus” se referă la Biserica „Sfânta Treime” de pe Tocile.
„Cu acest prilej protopopul Ioan Popazu primi statutul de protopop primar actual în districtul Bârsei”.
În anul 1838, Popazu, în noua calitate de protopop, solicită oferte şi reuşeşte să realizeze o tâmplă nouă, un amvon şi o strană vlădicească cu concursul tâmplarului din Bucureşti, Friedrich Stiler şi a aurarului braşovean Heflich, care se oferă să realizeze tâmpla după modelul celui de la Biserica grecească din Viena. La rândul său, zidarul Horvath realizează „fruntea dinaintea bisericii la stâlpi”. Din 1838 este adus din Braşovul Vechi preotul zărneştean Ioan Petric, numit la Biserica „Sfântul Nicolae” la propunerea protopopului Ioan Popazu (în şedinţa din 18/30 decembrie se citeşte ordinul episcopesc din 14 decembrie 1838 prin care se transmite accepţiunea acestei numiri).
După doi ani, acelaşi protopop Popazu (Protocolul şedinţei din 30 noiembrie 1841) propune ca vestitul revoluţionar paşoptist, fost călugăr în Moldova şi psalt la mănăstirea din Sinaia, ierodiaconul Varlaam să fie numit psalt al Bisericii, căci – zicea el – „Acest om este un psalt foarte bun, cu meşteşug desăvârşit, ce nu numai măestria muzicii o cunoaşte, dară este şi izvoditor de cântări şi psaltichie cu ştiinţe şi conţept şi aşa fiindcă harmonica cântare este lauda lui Dumnezeu şi podoaba ce mai sfântă a Bisericii”.
Bariţiu spune despre el în „Părţi alese din Istoria Transilvaniei pre doue sute de ani din urmă”, Sibiu, vol. II 1889, p. 575-576 că „publicase un fel de apel, cu care plecase pe la diferite mănăstiri spre a face propagandă pentru libertate. Era călugăr şi diacon, de naştere din Basarabia, dară, cum se zice în limba bisericească, având metania la Sfânta episcopie a Romanului, în Moldova, aşezat, însă, cu binecuvântarea arhiereului său, în calitate de psalt la Sfântul Nicolae, în Braşov, un monah cu purtări prea cuvioase şi ca o adevărată raritate între oamenii de vocaţiunea sa, foarte iubitor de ştiinţe şi limbi, care, în anii petrecerii sale la noi, între altele învăţase limba germană atât de bine, încât cetea într-însa pe Fichte, Kant, Krig; cunoaşte şi scrierea lui Lamenais, tradusă de Dionisie. Pe urma acelui Warlaam se luaseră şi câţiva studenţi înfocaţi, ca să propage şi libertatea într-un mod foarte naiv, inocent; o plătiră, însă, care cu fuga, care cu arest”.
De real folos s-a dovedit gestul prinţului Grigore Brâncoveanu (nepotul marelui voievod, Sfântul Constantin Brâncoveanu), care „a lăsat ca jumătate venitul legatelor sale, ale moşiilor Sâmbăta şi Poiana Mărului (a căror administratoare era Compania grecească) în tot anul să se împărţească săracilor” (Copia testamentului, în limba germană, este publicată de Bartolomeu Baiulescu, „Monografia comunei bisericeşti”, p. 107-110).
Încă din 1842, protopopul Popazu se gândise să dea o nouă „Instrucţie” pentru slujbaşii Bisericii, conform căreia Reprezentanţa avea să fie formată din toţi cei trei parohi, precum şi din doisprezece bărbaţi „parte mirenească, aleşi de către obşte dintre oamenii de frunte, cinstiţi, cu nume şi cu stare bună, paşnici şi destoinici”.
Pentru fiecare loc, Reprezentanţa propunea trei persoane, pe care într-o duminică sau sărbătoare, protopopul, împreună cu inspectorul magistratural îi propune obştii spre a vedea care din ei întruneşte majoritatea voturilor (Vasile Oltean, „Cel mai vechi regulament de funcţionare a bisericii şi şcolii din Şcheiii Braşovului”, în „Revista Teologică”, an XIII (85), nr. 1, ianuarie-martie, 2003, p. 3-18).
Reorganizarea şcolii din Şchei
Nemulţumit de starea vechii şcoli din Şchei, Popazu o reorganizează numind noi cadre în persoana dascălilor Andronic Androne (viitorul paroh), Nicolae Preda, Nicola Nicolau (autorul cărţii „Geografia sau scrierea pământului”, 1814), Iosif Barac (viitorul protopop) şi Toma Moldovan (ultimul pentru şcoala de fete), reuşind să obţină în 27 februarie 1844 calitatea ei de şcoală normalicească, echivalentă cu cea de stat, în sensul că absolvenţii acestei şcoli se puteau înscrie în orice şcoală gimnazială.
Visul său era acela de a înfiinţa un gimnaziu pentru români şi în acest scop reuşeşte să obţină din partea autorităţilor dreptul de a forma o comisie de cercetare (al cărei preşedinte era), alcătuind astfel primul proiect pentru noul institut şcolar încă din anul 1840.
Doar evenimentele revoluţiei au întrerupt pentru moment posibilitatea lui Popazu de a realiza acest ideal, reuşind doar în 1843 să deschidă o şcoală pentru ţigani în cartierul Blumăna.
În toamna anului 1845, Popazu a cerut Reprezentanţei să i se elibereze un certificat de bună purtare, de care avea nevoie pentru a candida pentru postul de episcop pentru românii ortodocşi din Transilvania.
În arhiva Municipiului (nr. 4077/1845) se află acest document, eliberat în limbă germană la 5 noiembrie 1845: „Ioan Popassu, protopopul ortodox de aici, cere să fie recomandat la Înaltul Guvern în postul devenit, nu de mult, vacant, prin moartea episcopului Vasile Moga şi-şi sprijină cererea pe un certificat, din care se vede că a absolvit studiile teologice la Universitatea din Viena, apoi, ca paroh la Biserica cea mare ortodoxă de aici şi apoi de protopop şi că Excelenţa Sa General Comandant i-a recunoscut serviciile făcute cu prilejul mutării liniei de la Bran şi în fine şi la situaţia sa de preot necăsătorit, precum şi la viaţa sa morală ireproşabilă de până acum”.
Magistratul continuă: „Cererea cu anexele lui s-a trimis guvernului cu observarea că petiţionarul, după părerea obiectivă a noastră, cu privire la activitatea lui de până acum, la cunoştinţele şi viaţa lui morală, ar fi foarte potrivit şi capabil pentru a i se acorda demnitatea de episcop”.
Dar, spre fericirea Bisericii, a şcolii şi a poporului din Şchei, Popazu avea să rămână încă mulţi ani la Braşov. În anul 1846 Popazu reuşeşte să-l capaciteze pe marele pictor bisericesc, şcheianul Constantin Lecca, aflat la Craiova, să picteze icoanele bisericii pentru iconostas şi cu ajutorul tâmplarului Nicolae Pop (tatăl pictorului Mişu Popp) face dulapuri pentru icoane şi proiectează o nouă tâmplă, împodobind din nou biserica (monumentale picturii, aflate azi în arhiva muzeului, sunt expuse, în parte în muzeu).