Mărturii braşovene despre protopopul Ioan Popazu (III)
După revoluţia paşoptistă, convins asupra posibilităţilor de înfiinţare şi la Braşov a unui gimnaziu românesc, Ioan Popazu, bucurându-se de ajutoarele primite din partea episcopului Andrei Şaguna, ale oficialităţilor, cărturarilor locali şi cele materiale
ale negustorilor braşoveni, pune bazele, în septembrie 1850, noului institut de învăţământ.
După înfiinţarea gimnaziului de la Braşov, ca preşedinte al Eforiei şcolare, continuă eforturile pentru ridicarea unei clădiri corespunzătoare, asigurarea de cadre, obţinerea dreptului de publicitate şi stabilirea unui climat politic favorabil noii instituţii. Profesorul braşovean Andrei Bârseanu dedică exclusiv gimnaziului braşovean o carte în care prezintă amănunţit laborioasa activitate desfăşurată de Ioan Popazu pentru bunul mers al învăţământului românesc.
În privința dăruirii cu care Ion Popazu lupta pentru consolidarea acestui aşezământ de cultură, este edificator un document aflat în arhiva muzeului, de fapt o scrisoare a cărturarului braşovean adresată la 23 iulie 1851 mitropolitului Andrei Şaguna, cu puţin timp înainte de inaugurarea festivă (ibidem, p. 407-408).
Ca o frumoasă şi meritată răsplată morală pentru Popazu, în şedinţa din 11 martie 1850, pentru serviciile aduse cauzei româneşti, ca deputat în cauza naţională şi pentru truda lui întru înfiinţarea gimnaziului, Reprezentanţa consemna: „Luând în cuviincioasă considerăciune zelul cel înfocat şi stăruinţa cea neobosită a Prea Onoratului Domn Ioan Popazu, parohului şi protopopului nostru, întru creşterea slavei şi podoaba Sfintei Bisericii noastre, întru înaintarea tuturor poporenilor la cunoştinţa legii şi împlinirea datorinţelor morale, întru înfiinţarea şcoalelor şi aşa întru întemeierea şi lăţirea ştiinţelor, artelor şi meşteşugurilor întru tinerimea noastră română; luând în băgare de samă nepregetata silinţă a Prea Onorat D-Sale întru a ne aduce pe noi, pe poporanii noştri şi pe toţi Românii, ca să trăim în frăţie, dragoste şi bună înţelegere, fără de care nu este înaintare, nu este mântuire, luând, în sfârşit în considerăciune jertfele sale cele rare, ce le-u adus şi pericolele cele mari, la care s-au expus, pentru glorioasa noastră Dinastie a Austriei şi pentru Naţiunea noastră Română şi /tot/ aşa şi pentru poporul nostru, mai cu seamă în aceşti doi ani din urmă, 1848 şi 1849, am aflat cu cale, drept un mic semn de mulţămită, a-i da P(rea).O(sfinţiei).S(ale). casa Bisericii, numită a Zugravului ca să lăcuească până va fi în viaţă, împreună cu ai Sfinţii Sale, gratis, încetând, însă, cu aceasta cei 120 fl.m.c. plata de cvartir, ce au avut până acuma de la Biserică” (Casa Zugravului exista până la clădirea casei de raport a Bisericii, situată lângă poarta Bisericii, cu nr. 1113 şi o portiţă spre biserică. Fusese cumpărată de Biserică, împreună cu grădiniţa, care avea să fie folosită spre a mări cimitirul în anul 1845 de la Radu Ioanovici, zis şi Zugravu şi tot în acel an a fost dată cu chirie lui Bucur Cepescu cu 110,30 fl. Din preţul de cumpărare, vânzătorul se obliga să dăruiască Bisericii 1000 fl. (Arhivele Statului, Braşov, nr.1411/1845).
În mai 1858, Andrei Şaguna scrie Eforiei Şcolare că, fiind convins că „biblioteca noastră de la Biserica <Sfântul Nicolae> este cea mai veche şi cea mai bogată în cărţi bisericeşti şi că aceeaşi stăpâneşte nişte cărţi foarte rare, de care cu anevoie se vor mai fi aflând la vreuna din bibliotecile noastre”, să fie încredinţaţi doi profesori, pe lângă un onorariu potrivit, care să aleagă, să inventarieze şi să numeroteze cărţile şi aşa „a le aduce la rândul cuviincios, ca să nu se piardă sau să se înstrăineze vreuna din acelea, ba dimpotrivă, să se mai înmulţească din cât va fi cu putinţă. Bine ar fi – mai adaugă grijuliul arhiereu – când s-ar alege şi un bibliotecariu, care să îngrijească în viitoriu de cărţile pomenite, cu îndatorire de a nu da nimănui vreuna dintr-însele, fără de revers şi fără de vreo plată potrivită, din carea apoi să se poată cumpăra încă şi alte cărţi”.
Cel ales să reorganizeze vechea şi importanta bibliotecă a fost tot fostul dascăl şi poet iluminist, Ioan Barac, despre care în „Protocolul sesiunilor…” se spune că la 25 ianuarie 1859 „au scris pe fiecare carte titula deasupra pe tăblii, le-au numerizat, le-au aşezat în rând, au format bibliotecă regulată şi au făcut protocol specific despre toate cărţile Bisericii” - se păstrează în arhiva muzeului Catalogul cu nr. 100 realizat de Ion Barac.
Astfel, când a venit din nou la Braşov, Andrei Şaguna a fost mulţumit, cum spunea el în scrisoarea din 14 mai 1858 către Eforie: „Eu m-aş bucura foarte mult, dacă cu venirea mea la Braşov, cu prilejul cel mai dintâi, aş afla cărţile, des pomenite, aduse la rând bun”. Aşa a luat naştere primul catalog al cărţilor din Şcheii Braşovului, păstrat şi azi în arhiva muzeului, purtând numele „Catalogul Barac”.
La 28 iulie 1860, protopopului Popazu anunţă că „Înaltul Ministeriu al Cultelor şi al Instrucţiunii Publice din Moldova”, prin decretul său nr. 8047 1860 înştiinţează Reprezentanţa că: „s-au hotărât în Adunarea Ţării pentru susţinerea gimnaziului de aici din Braşov o dotaţiune annuală de 18.500 lei (500 galbeni – 2500 fl.) din visteria Moldovei”. Şcoala era deci, deocamdată, salvată. La 15 mai 1861 a sosit şi din partea Ţării Româneşti o adresă prin care se făcea cunoscut că Adunarea Legislativă a votat şi ea pe seama şcoalelor braşovene suma de 15.750 lei, începând cu anul 1860, retroactiv. Acestea au survenit ca urmare a mai multor memorii concepute de protopopul Popazu, G. Bariţiu şi Ion Maiorescu pentru camerele legiuitoare din Principate şi chiar personal prinţului Alexandru Ioan Cuza. Aceste documente se găsesc în arhiva muzeului, parte fiind publicate.
Reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului
În anul 1862, e pe cale să se împlinească visul cel mai frumos al lui Popazu şi a episcopului Andrei Şaguna şi al tuturor românilor ortodocşi din Transilvania – reînfiinţarea vechii mitropolii, desfiinţate abuziv la 1700 şi pentru care începuse să se lucreze încă în anul 1849. Se voia ca în această Mitropolie „să cuprindă pe toţi românii de sub stăpânirea habsburgilor, deci nu numai pe cei din Transilvania, ci şi pe cei din Banat, Bihor şi Bucovina” (vezi pe larg: I. Lupaş, „Istoria bisericească a românilor din Ardeal”, p. 183 passim).
Între cei trimişi în delegaţie la Viena în această atât de impresionantă cauză naţională - bisericească, se afla şi Ioan Popazu. La 7/19 martie 1862 st.n., crezând că „chestiunea să se lămurească care cumva”, Popazu vedea că „deabia acum am ajuns la oarecare chiarătate /claritate/ şi siguranţă. Lucrurile ar merge bine – continuă protopopul să le spună braşovenilor, asigurându-i că este optimist ca Andrei Şaguna, cu toate că „fraţii Bucovineni, nu numai că nu sunt cu noi, ci în contra noastră”. La 14 martie 1862 au semnat apoi cu toţii petiţiunea scrisă „ce este un capu de operă („Maistersticu”)…”.
Popazu este cel care le aduce aminte autorităţilor vieneze că reînfiinţarea Mitropoliei a fost cerută încă din 1848 şi că tot el, Popazu, a prezentat cu mâna sa împăratului, în anul 1860, a doua petiţiune, iar aceasta de acum fiind a treia.
„Domnii cei mari cunosc bine cauza - ţine să precizeze Popazu – şi nici unul nu a arătat că ar avea ceva împotrivă, că înaltele locuri sunt aplecate a se aplacida mult dorita mitropolie” (Sterie Stinghe, „Documente”, p. 215-216).
La 24 decembrie 1864 împăratul anunţă printr-o scrisoare că „încuviinţează Mitropolia română independentă, coordinată cu cea sârbească şi află de bine a-l numi pe Şaguna Mitropolit al Românilor din Transilvania şi Ungaria” (iIbidem, p. 191. Vezi şi Teodor Păcăţean, op. cit…, p. 697-698).
Faptul a produs o mare bucurie între toţi românii ortodocşi şi mai cu seamă la Braşov, oraş, care luptase atât de mult şi aproape fără întrerupere pentru biruinţa Bisericii strămoşeşti (vezi şi Teodor Păcăţean, op. cit., p.738).
În semn de recunoştinţă, la începutul anului 1865, Şaguna pleacă din nou la Viena, în fruntea unei deputaţiuni de ardeleni, ungureni (din Muntenia) şi bănăţeni, din care făcea parte şi protopopul Ioan Popazu.
În anul 1863 Ioan Popazu fusese ridicat la rangul de protosinghel în Biserica „Schimbării la Faţă” din Sibiu şi apoi de arhimandrit la Biserica „Sfânta Treime” din Cetatea Braşovului. Trecerea lui Popazu la demnităţile de protosinghel şi arhimandrit nu era decât pregătirea drumului spre cea de episcop. Curând după această dovadă de recunoştinţă din partea lui Şaguna, plecând la băile din Vâlcele şi Covasna, la 7 mai 1864, îl numeşte pe Popazu preşedinte al Consistoriului („Telegraful Român”, nr. 37 din 1864, p. 47).
În această calitate el a fost numit „regalist” în Dieta transilvană, care în 1864 îl alesese şi deputat în senatul imperial din Viena. Regalist, era un deputat chemat de către domnitor în parlament. Românii erau zece, între care şi George Bariţiu, director al fabricii de hârtie din Zărneşti; Costantin Ioan, senator, Gavriil Munteanu, directorul gimnaziului braşovean, şi Pavel Vasici, directorul Contumaciei de pe Timiş, iar din 1856 consilier şcolar pentru Transilvania etc. în Dieta transilvană, care în 1864 îl alesese şi deputat în senatul imperial din Viena.
Episcop la Caransebeş
Totuşi Ioan Popazu nu voia să părăsească încă Braşovul, la care ţinea atât de mult, având satisfacţia de a vedea realizate încă multe din proiectele sale. Dar în 1865, când Andrei Şaguna reuşeşte să mai înfiinţeze o episcopie sufragană la Caransebeş - din cele şase pe care le ceruse şi din care cea de la Arad exista - acesta i-o încredinţează lui Ioan Popazu, care cu greu s-a despărţit de oraşul său natal. Şi mai greu s-au despărţit, însă, braşovenii de fostul lor protopop, căci acum îl cunoşteau şi-l apreciau aşa cum într-adevăr merita.
G. Bariţiu scrie în „Părţi alese”, vol. III, p. 330: „În 8 august /1865/ se întorsese la Braşov Popazu… iară după ce-şi luă rămas bun de la foştii săi poporeni şi de la toţi concetăţenii săi pleacă la Sibiu”.
„Gazeta de Transilvania”, nr. din 8 august, p. 235 scrie şi ea: „Ion Popazu sosi la Braşov, unde i se făcu o primire demnă şi mult călduroasă, ieşindu-i în întâmpinare la Ghimbav cu călăreţi, iar seara fu conduct cu torţe”. În nr. din 10 august (p. 239) scrie: „Comunităţile bisericeşti cu Eforia dădură o masă în onoarea episcopului I. Popazu”, iar în nr. din 20 august, p. 250, mai scrie: „Popazu îşi ia sănătate bună de la poporeni şi eparhioţii săi în biserica Sf. Nicolae, o scenă rară, care devinse animele din ambe părţile”. În procesele verbale ale şedinţelor Reprezentanţei, însă, nici de astă dată nu se aminteşte nimic.
La 6 iulie 1865 alegerea lui Popazu a fost confirmată de împărat şi la 15 august, de Adormirea Preacuratei Fecioare, a fost hirotonit în Biserica cea mare din Răşinari, de însuşi Andrei Şaguna, însoţit de un sobor de preoţi, în frunte cu episcopul Aradului. „L-am hirotonit, sfinţit şi jurat episcop neunit al Caransebeşului, în Banat… - cum spune dascălul normalicesc P. Gligore – oferind celor de faţă o prea mult dorită sărbare de privelişte…”, Emilian Cioran, „Biserica cu hramul Sf. Treime din Răşinari”, în „Revista teologică”, XXXII (1942), nr. 3-4, p. 174.
La 13/25 aprilie 1887, cu prilejul jubileului de 50 de ani de preoţie a lui Popazu, braşovenii îi trimit o adresă, în care declarau solemn că: „O minune a Providenţei le-a trimis în vremuri de amorţire pe bărbatul, care, timp de 28 de ani, se luptă cu credinţă neclintită şi cu o rară bărbăţie în fruntea ostaşilor săi. Românii braşoveni se afirmaseră ca un puternic element de vieaţă şi muzele, Ţinute până acuma în depărtare, intrară cu triumf în mândrul templu ce li se ridica… Vrednicul de laudă şi recunoştinţă conducător… păstorul acesta înţelept şi neobosit, ai fost Tu, iubitul nostru părinte, Tu, care mai târziu ai fost chemat să păstoreşti o turmă mult mai numeroasă” („Şcoala şi familia”, II (1887), nr. 2, p. 34-35 scrie elogios despre el socotindu-l „un vrednic bărbat al naţiunii sale”).
Delegaţii braşoveni au prezentat sărbătoritului un album frumos cu 400 de semnături, în timp ce în Braşov, în ziua jubileului, după oficierea Sfintei Liturghii, la „Sfântul Nicolae”, parohul de Pe Tocile, Vasile Sfetea, a ţinut o frumoasă cuvântare numeroasei asistenţe.
În acest timp, un grup impozant de parohieni, compus din vreo sută de călăreţi, împreună cu întreaga obşte de Pe Tocile, au adus un brad, pe care, după sfinţirea apei şi în bubuitul treascurilor (chiuşoarelor), l-au plantaseră în faţa Bisericii („Bradul lui Popazu” – cum a fost cunoscut de localnici, s-a păstrat în colţul de sud-est al paraclisului de sud până în 1980, când din iniţiativa specialiştilor de la Direcţia Monumentelor Istorice, care au restaurat Biserica între anii 1977-1987, l-au tăiat, pentru a nu pune în pericol biserica).
A doua zi (13 aprilie 1887), fanfara pompierilor a parcurs mai multe străzi ale Şcheiului, cântând arii româneşti. S-au ţinut din nou Sfânta Liturghie la „Sfântul Nicolae”, la care au asistat şi elevii şcoalelor, cu profesorii şi învăţătorii lor, iar la sfârşit, profesorul Vasile Glodariu, a ţinut o cuvântare relevând meritele lui Popazu (ibidem, p. 46-47).
Vastă activitate pastorală şi culturală
Luând parte activă la conferinţa naţională din 1/13 ianuarie 1861, ţinută în Sibiu, Popazu a fost ales membru în Comitetul Naţional, iar în Adunarea de constituire a „ASTREI” din 4 noiembrie 1868, membru în Comitetul Central, drept recunoştinţă pentru sprijinul ce i-l dăduse lui Andrei Şaguna la realizarea acestei importante Asociaţiuni.
La Congresul Naţional din 8/20 aprilie 1863 din Sibiu a fost ales membru în Comuniunea pentru redactarea adresei către împărat, ca şi în Comisia pentru prezentarea acesteia.
A făcut apoi parte dintre cei zece deputaţi români „regalişti” chemaţi de monarh în Dieta Transilvanei din 1863/64. Ales membru în Senatul imperial din Viena, el luptă, alături de Andrei Şaguna, de baronul Petrino şi Andrei Mocsonyi, pentru drepturile neamului şi ale Bisericii sale.
Numele lui a fost dat unei străzi din Braşov, de lângă şcoala primară, peste vale de liceul pe care l-a urzit şi l-a ridicat (strada se numeşte azi Băilor, iar apa care venea dinspre Pietrile lui Solomon a fost acoperită).
Mult mai târziu, în şedinţa din 14 aprilie 1927 a Eforiei Şcoalelor, directorul Liceului şi protopop al Braşovului, dr. Iosif Blaga, propuse ca: „În semn de recunoştinţă faţă de memoria vrednicului şi neuitatului protopop al Braşovului şi apoi episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu, care a fost cel mai aprig sprijinitor al şcoalelor centrale şi iniţiatorul înfăptuirii gimnaziului mare, azi liceul „Andrei Şaguna” – şcoala noastră primară centrală ortodoxă română din Braşov să poarte numele de „Ioan Popazu”. Numele lui fusese dat în anul 1878 „Societăţii de lectură a elevilor liceului”, înfiinţată în 1868/69, după „serata dată în onoarea zilei onomastice a Ilustrăţii Sale Părintelui Ioan Popazu” la 6/18 ianuarie 1877.
Nu se poate uita că el a fost al doilea membru de seamă al Comisiei filologice, convocată la Sibiu în octombrie 1860 pentru fixarea orografiei române şi că doi ani mai târziu, la cea dintâi Adunare generală a ASTREI la Braşov, ţinută în luna iulie 1862, avea să rostească cuvinte neuitate în numele credincioşilor săi (vezi „Telegraful Român”, X/1862, nr. 59), precum şi o rugăciune din cele mai mişcătoare pentru a se sălăşlui duhul păcii, al iubirii de adevăr şi de fraţi în mijlocul tinerilor societăţii culturale româneşti (Ioan Georgescu, „Astra”, în „Boabe de grâu”, I/1930, nr. 4, p. 220).
Nici vasta lui corespondenţă în limbile latină, română şi germană, care i-a răpit atâta timp, dar mai ales „Şcoalele din Braşov, care sunt momentul lui nepieritor („Enciclopedia Română”, vol. III, p. 642), sau, cum spune „Foaia Diecezană” (Organul eparhiei ortodoxe române a Caransebeşului, anul 54/1939 nr.8) „Cununa faptelor lui Popazu, protopopul în vârstă de 42 de ani al minunatului Braşov, e gimnaziul ortodox din Braşov” şi „dacă spiritul lui Popazu n-ar fi produs nimic alta, institutul şcoalelor centrale române din Braşov, creat în întâia linie de geniul său, ar fi de ajuns pentru a-i eterniza numele”, cum scria Ioan Popea despre el („Un bărbat vrednic”, în „Şcoala şi familia”, III/1887, nr. 2, p. 33).
După 1865, ca episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu înfiinţează un Institut Teologic şi o şcoală pedagogică la Caransebeş, repetând astfel efortul de la Braşov pe meleaguri bănăţene.
La vârsta de 81 de ani, la 5 februarie 1889, trece la Domnul, după o îndelungată activitate închinată bisericii, şcolii şi obştii.
Elevii şagunişti au întemeiat în memoria sa o „Societate de lectură Ioan Popazu“, iar personalităţile timpului (Al. Odobescu, Andrei Bârseanu, Candid Muşlea ş.a.), care i-au cunoscut activitatea, au lăsat frumoase amintiri.
Bustul ridicat în anul 1895 la Caransebeş, îi eternizează memoria, iar în muzeul şcolii se păstrează tabloul său, ulei pe pânză, de mari dimensiuni, realizat în condiţiile în care se afla la Caransebeş, de pictorul Mişu Popp, la anul 1890.
Recent în holul mare al Colegiului „Andrei Şaguna” s-a depus un frumos bust al său, realizat de sculptorul braşovean Ioan Daicu. Şi tot recent s-a adus de la Biserica din Poiana Mărului statuia marelui ierarh şi s-a aşezat în sala dedicată cărţii şi cărturarilor braşoveni din muzeul primei şcoli româneşti.