Mărturii din Şcheii Braşovului despre diaconul Coresi
În anul comemorativ dedicat de Patriarhia Română tiparului religios, vă oferim mărturii de la Muzeul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului despre diaconul Coresi. Cert este că la începutul veacului al XVI-lea tiparul foloseşte încă limba slavonă pentru cărţile tipărite la Târgovişte, mai întâi de către Macarie (1508-1512) şi apoi de către Dimitrie Liubavici (1545).
Odată cu pătrunderea reformei şi a reformatorilor luterani, calvini şi husiţi în Ardeal, înlocuirea limbii slavone în cartea bisericească ortodoxă se impunea – după unii exegeţi (P. P. Panaitescu, Ion Chiţimia, Dan Simonescu ş.a.) – ca element de rezistenţă în faţa prozelitismului reformat din Transilvania, sau – după alţii (Ion Gheţie, Al. Mareş. Pavel Binder, Gernot Nusbacher ş.a.) – ca element de acceptare a elementului reformator, care propovăduia introducerea limbii naţionale în biserică.
Tot atât de adevărat este că primele cărţi în limba română au cunoscut lumina tiparului în Ardeal, mai întâi prin Filip Moldoveanu - Maler la Sibiu, căruia i se atribuie „Catehismul luteran” de la Sibiu din 1544 (din păcate, pierdut) şi Tetraevanghelul slavo-român din 1551, descoperit în Rusia de slavistul braşovean Ioan Bogdan.
Marea contribuţie este confirmată de activitatea tipografică a diaconului Coresi şi colaboratorii săi, preoții de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Braşovului, activitate care a generat numeroase investigaţii din partea istoricilor, filologilor şi, în general, a cercetătorilor, care au ajuns la concluzii diferite, adeseori contradictorii privind patronajul tiparului, locul tipăririi şi mai ales scopul venirii sale la Braşov.
Repus în drepturile sale fireşti de reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu aproape două veacuri în urmă, diaconul Coresi a devenit personalitatea incontestabilă a veacului al XVI-lea, atribuindu-i-se de către mai mulţi cercetători meritul de a facilita biruinţa definitivă a scrisului în limba română. Venită să distrugă barierele unui slavonism „cultural”, care, vreme de mai bine de cinci veacuri, încorsetase puterea de manifestare a limbii române prin „întunerecul de cuvinte” slavone, cum se exprima Coresi în „Tâlcul Evangheliilor”, opera coresiană, după ce în prealabil şi-a alimentat izvorul vorbirii în gândul şi vorba din „casa mare a ţării”, a polarizat unitatea de vorbire, gândire şi simţire a unui neam.
În spaţiul acestor convingeri, tipăriturile coresiene aveau să fie studiate în continuare de marii clasici: B.P. Haşdeu, Al. Odobescu, Ov. Densuşianu, pentru ca în prima jumătate a secolului XX, preocupările pentru valorificarea zestrei coresiene să se materializeze prin lucrări de valoare şi chiar modeste monografii.
În acest sens, remarcăm contribuţia lui P.P. Panaitescu, a lui George Călinescu şi Al. Piru, iar monografic contribuţiile cercetătorilor: D. R. Mazilu, Sextil Puşcariu, Procopovici Alexie, Florica Dimitrescu, Stela Toma, Ion Gheţie, Al. Mareş, Vladimir Drâmba – ca să menţionăm o parte din exegeţi.
O contribuţie o aduc atât culegerile de texte din Bibliografia Românească Veche sau Textele veacului al XVI-lea, cât şi Predosloviile cărţilor vechi. În ultimul timp se cunosc preocupări deosebite pentru valorificarea tuturor documentelor de epocă, a activităţii lui Coresi şi a colaboratorilor săi, contribuţii semnate de academicianul George Mihăilă, slavistul Pandele Olteanu, bibliologul Dan Simionescu, cercetătorii Liviu Onu, Ion Chiţimia, Mitropolitul Antonie Plămădeală şi filologii Al. Mareş, Ion Gheţie, arhivistul Gernot Nusbacher, profesorul Pavel Binder ş.a.
Sumare mărturii biografice
În ciuda unei impresionante activităţi editoriale, deschizând drumul biruinţei definitive a scrisului în limba română, diaconul Coresi rămâne şi astăzi atât de puţin cunoscut biografic şi aceasta din cauza sumarelor mărturii păstrate din perioada vieţii lui. Puţinele monografii dedicate acestui cărturar (D. R. Mazilu, „Diaconul Coresi”, Ploieşti, 1933; Lucian Predescu, „Diaconul Coresi”, Bucureşti, 1933; Ion Gheţie, Al. Mareş, „Diaconul Coresi şi izbânda scrisului în limba română”, Editura Minerva, Bucureşti, 1994; Ion Gheţie, Alexandru Mareş, „Originile scrisului în limba română”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Ion Gheţie, „Începuturile scrisului în limba română - contribuţii filologice şi lingvistice”, Editura Academiei, Bucureşti, 1974 ş.a.) confirmă această sărăcie a documentelor biografice. Din veacul al XVIII-lea, de când datează primele preocupări pentru cunoaşterea personalităţii acestui cărturar, aprecierile biografice privindu-l pe Coresi se păstrează în limitele prezumţiei.
La sfârşitul veacului al XIX-lea se impune teza savantului Ovid Densuşianu („Istoria literaturii române”, Iaşi, 1894, p. 192-194), conform căreia Coresi a trăit între anii 1525-1600 şi provine dintr-o familie grecească venită în Muntenia. Este adevărat că în cărţile sale semna Coresie, ultimul fonem fiind specific tuturor substantivelor proprii provenite din limba greacă (Atanasios > Atanasie; Dionisios > Dionisie etc.) şi tot atât de adevărat este că în insula Chios din Grecia, în acea perioadă trăia o vestită familie cu acest nume, din care făcea parte şi medicul Ioan Coresios, teologul Giorgios Coresios ş.a., dar în Muntenia este bine cunoscut un logofăt Coresi în actele oficiale de cancelarie, între anii 1567-1576, aşa cum dovedeşte cu un veac în urmă istoricul A. D. Xenopol (A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. V, 1896, p. 199-200).
Tot atât de bine cunoscut este şi un diac Coresi, „scriitor la Cetate”, care între anii1525 şi 1538 redactează în Muntenia mai multe documente slavone, ridicând în capitala munteană chiar şi o biserică cu meşteri aduşi de la Braşov (Ion Bogdan, „Documente şi regeste privitoare la relţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în sec. X şi sec. XVI”, Bucureşti, 1902, p. 233).
Coroborând aceste informaţii, în primul studiu dedicat acestui cărtuar, Stoica Nicolasescu („Diaconul Coresi şi familia sa” în „Revista de Istorie, arheologie şi filologie”, 1909, p. 265-291) este convins, în anul 1909, că diaconul Coresi s-a născut la Târgovişte, fiind căsătorit cu Diica Jelează, având trei fii, cel mai mic fiind cunoscutul Şerban Coresi „meşterul mare al tiparelor”, editorul cunoscutei cărţi „Palia de la Orăştie” din 1582. Nerva Hodoş („Un fragment din Molitvenicul diaconului Coresi”, în „Prinos lui D. A. Sturdza”, Bucureşti, 1906, p. 235-276) dovedeşte cu obiectivitate că atributele de diac, logofăt şi diacon, sub care este menţionat un personaj Coresi, nu pot fi atribuite aceleiaşi persoane, motiv pentru care îl consideră pe diaconul Coresi fiul diacului Coresi şi fratele logofătului Coresi. Într-adevăr, diacul era copistul de texte bisericeşti din chiliuţele mănăstirilor sau bisericilor; logofătul era omul de cancelarie, care scria toate actele oficiale, iar diaconul era un slujitor bisericesc.
Venirea diaconului Coresi la Braşov
În documentele braşovene aflăm că în 12 decembrie 1573 „diaconul Vlădicii, tipograful (Coresi), împreună cu 4 oameni” soseau la Braşov „pentru o tipografie” şi rămâne cinci zile pentru tratative, de unde reiese şi calitatea de diplomat a ierarhului. În ceea ce priveşte originea sa târgovişteană, mărturia de rezistenţă este propria sa declaraţie din „Evangheliarul” românesc, tipărit la Braşov în 1560/61, (prima carte, care-şi păstrează şi epilogul), unde afirma: „Scris-am eu diacon Coresi ot Târgovişte şi Tudor Diac” (Florica Dimitrescu, „Tetraevanghelul tipărit de Coresi – Braşov 1560-1561”, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 167). Afirmaţia de mai sus se regăseşte şi în alte prefeţe sau epiloguri coresiene.
Venirea lui Coresi la Braşov, ca de altfel întreaga sa biografie, a constituit subiectul numeroaselor dispute în literatura de specialitate. Până nu demult se afirma că aceasta a avut loc în anul 1559, înainte de 12 iunie, când se ştie că a început editarea „Catehismului românesc”. Afirmaţiile s-au schimbat odată cu descoperirea „Micului Octoih Braşovean” din 1556 şi investigaţiile asupra acestei cărţi, făcute de lingvistul braşovean Constantin Lacea („Aşezarea lui Coresi la Braşov”, în Revista filologică, II, 1928, p. 354-358), apoi de I. I. Roman („Structura hârtiei şi vechimea manuscriselor nedatate”, în „Limba Română” XXIII, 1974, nr. 5, p. 443-446), A. Huttmann şi Pavel Binder („Geneza Cazaniei a II-a, 1581, şi legăturile diaconului Coresi cu tipografia latină din Braşov”, în „Studii de limbă literară şi fiolologie”, 1969, p. 243-258); Ion Gheţie, Al. Mareş, P. P. Panaitescu („Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română”, Bucureşti, 1965), Vasile Oltean („Mediul cultural românesc braşovean în epoca tiparului coresian”, în vol. „Coresi în cultura românească - Studii şi cercetări”, Braşov, 1983; „Coresi - după 400 de ani”, în „Almanahul Coresi”, an I, (1984), Braşov; „Izvoarele coresiene”, în „Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional - Cercetare şi valorificare”, Bucureşti, 1983) ş.a. care au afirmat venirea lui Coresi la Braşov în anul 1556 în compania logofătului Oprea, consemnat ca meşter tipograf şi în epilogul „Apostolului” din anul 1547, tipărit la Târgovişte, unde Coresi învăţase meşteşugul tiparului în tipografia lui Dimitrie Liubavici. De remarcat că, odată cu terminarea editării primei sale cărţi („Micul Octoih”), la 14 iunie 1557, Coresi („cu zece uceninci ai mei”) avea să revină la Târgovişte pentru a tipări în limbă slavonă „Triodul Penticostar”, pe care-l încheia la 30 iunie 1558 din porunca domnului muntean Nicolae Pătraşcu, pentru ca în 1559 să revină definitiv la Braşov, unde începe bogata sa activitate editorială prin „Catehismul românesc”, urmat de „Evangheliarul românesc” din 1561/2.
Nu excludem ideea ca diaconul Coresi să fi tipărit, tot la Braşov, „Triodul Penticostar”, iar menţionarea Târgoviştei pe foaia de titlu să fie o consecinţă a faptul că tipărea această carte în Transilvania din porunca domnilor munteni.
Frământări religioase din vremea lui Coresi
Găsea aici, la Brașov, un oraş comercial aşezat la marginea creştinătăţii apusene – cum aprecia pe atunci Johanes Honterus – „vad comercial important pentru mărfuri turceşti, aşezat între munţi încântători, bine apărat prin ziduri, şanţuri şi bastioane. Are trei suburbii aşezate în văi – spunea în continuare Honterus – una este locuită de români, cealaltă de maghiari şi a treia de agricultorii saşi. Braşovul se remarcă întrecând toate celelalte oraşe, prin cultivarea ştiinţelor, căci în acest oraş se găseşte o bibliotecă fondată nu de mult, decât care nicăieri în Ungaria n-a fost alta mai vestită de când s-a risipit biblioteca lui Matei Corvinul” (Nicolae Sulică, „Minunata cetate a Braşovului”, Braşov, 1943, p. 13).
Documentele oficiale ale timpului („Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso”, vol. I-IX, Braşov, 1899-2000) confirmă cele trei „Quartale”: Portica cu 474 case, Corporis cu 467 case, Catherinae cu 493 case şi Petri cu 370 case.
Motivul venirii diaconului Coresi la Braşov a făcut obiectul multor controverse. Unii cercetători l-au pus pe seama unei presupuse prigoane din partea lui Mircea Ciobanul, domnul muntean, afirmaţie contrazisă de bunele relaţii economice pe care Braşovul le-a avut cu Muntenia în această perioadă (Radu Manolescu, „Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (sec. XIV-XVI)”, Editura Științifică, București, 1965).
Popasul lui Pătraşcu cel Bun al Munteniei şi al lui Alexandru Lăpuşneanu al Moldovei în acelaşi timp la Braşov, în octombrie 1556, cu prilejul instalării la Cluj a crăiesei Isabela Zapolya, împreună cu fiul său Ioan Sigismund, e o confirmare în plus a bunelor relaţii între ţinuturile româneşti.
Se ştie însă că în această perioadă frământările religioase cunoşteau accente dramatice, în condiţiile în care prin Sinodul de la Aiud (1564), cu concursul lui Ioan Sigismund, luteranii saşi se desprind de calvinii unguri şi după doi ani, prin hotărârea dietei de la Sebeş (1565) se desfiinţează Episcopia Catolică de Alba Iulia, catolicii fiind oprimaţi de noii reformaţi, iar la Geoagiu (lângă Aiud) se înfiinţează o episcopie românească, având un prim episcop în persoana lui Cristofor (16 aprilie 1557 instalat), urmat de protectorul lui Coresi, episcopul Sava, venit din Ţara Românească, unde fusese călugăr.
În aceste condiţii, cunoaşterea dogmei şi mai ales lupta pentru păstrarea credinţei străbune nu putea forma rezistenţă într-o limbă necunoscută de popor (slavona era folosită în biserică), de unde se naşte necesitatea acerbă a folosirii limbii române în biserică.
„Voao fraţilor rumânilor, să fie pre învăţătură”
De aici se naşte şi repetata afirmaţie coresiană din predosloviile şi epilogurile coresiene, preluată din textul biblic al lui Pavel către Corinteni: „În sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelease în limbă striină” (Florica Dimitrescu, „Tetraevanghelul…”, op. cit. p. 267) sau „Şi deaca-m cetit - specifica diaconul Coresi în Tâlcul Evangheliilor - şi am aflat că toate tâlcuiesc şi adeverează şi întăresc cu Scriptura Sfântă şi mie tare plăcură şi am scris cu tipariul voao fraţilor rumânilor, să fie pre învăţătură şi vă rog ca, fraţii mei, să cetiţi şi bine să socotiţi, că veţi vedea voi înşivă cum că e mărgăritariul şi comoară ascunsă veţi afla într-înse/le/ desvătat…” („Coresi, Tâlcul Evangheliilor şi Molitvenic românesc”, ediţie îngrijită de Vladimir Drâmba, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 187).
Cu greu s-ar putea crede că diaconul Coresi venea la Braşov pentru a se pune la dispoziţia luteranilor pentru convertirea la luteranism a românilor, atâta timp cât el tipărea cărţile sale cu acelaşi conţinut şi în limba ortodoxismului de până atunci, adică în slavonă, dar şi în limba română.
Chiar dacă prezenţa diaconului Coresi la Braşov este confirmată doar de epilogurile şi predosloviile cărţilor sale, există la Braşov o deosebită documentaţie privind prezenţa, dar şi calitatea de tipograf şi stăpân al tiparului. Este vorba de procesul diaconului Coresi din 19 iunie 1570. Doar cu câteva decenii în urmă, Friedrich Pall („Cu privire la activitatea de tipograf a lui Coresi – O ştire nouă” în „Studii şi Cercetări de Bibliologie”, III, 1960, p. 267-172) punea în circulaţie aceste documente deosebit de valoroase, care confirmau că „Laurenţius Fronius a ridicat pâră împotriva lui Coresi, tipograful român, din pricina unei tipografii şi a unei datorii. Domnii mei au făcut, deci, judecată, în această privinţă, astfel: Coresi să păstreze presa şi să plătească lui Laurenţiu datoriile cu alte bunuri, iar Toma să dea 12 florini”.
În acest caz, Coresi diaconul este patronul tiparului său şi nu Hirscher sau altă persoană, care ar fi fost implicați în proces în calitate de patroni. Procesul cu Laurenţius Fronius nu poate fi înţeles decât ca un conflict de natură pecuniară, intervenit între cei doi în baza unui ajutor financiar pe care cel dintâi îl oferise tipografului Coresi. Nu putem exclude gradul de rudenie dintre Laurenţius Fronius şi Matthias Fronius, care în 1583 tipăreşte în tipografia honteriană din Cetatea Brașovului două cărţi juridice.
Întrucât, în hotărârea instanţei este implicat Toma, obligat să plătească 12 fl., de la sine se năştea întrebarea: cine este acest Toma? P.P. Panaitescu îl confundă cu popa Toma, una din personalităţile Şcheiului în perioada coresiană, preot la biserica din Şchei („Începuturile şi biruinţa scrisului…” op. cit., p. 143). Afirmaţia a atras pe bună dreptate replica lui Ion Gheţie („Începuturile scrisului în limba română”, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 176), care remarcă faptul că nu este menţionată în proces calitatea de preot a lui Toma, presupunând că acest Toma este un locuitor luteran din cetate şi prin aceasta se aducea încă „un argument” al relaţiilor dintre tipografia luterană condusă de Nyro şi cea coresiană.
Afirmaţiile sunt contrazise de adevărul că Nyro n-a tipărit nici o carte pentru români, iar Toma este una din personalităţile Şcheiului, confirmat de o însemnare descoperită pe manuscrisul unei „Psaltiri” din Şchei din veacul al XV-lea: „Scris-am eu jupan Toma ot Braşov, sin (fiu) al Tomei diiac din Braşov, unchi popei Mihai” (Arhiva muzeului, Ms. 7. fila forzaț). Jupânul Toma este negustor şcheian, capabil a sprijini activitatea tipografică, cu atât mai mult cu cât făcea parte din familia colaboratorului lui Coresi, protopopul Mihai, iar însemnarea este făcută pe un manuscris slav al „Psaltirii”, în condiţiile în care Coresi tipărea „Psaltirea” tocmai în anul procesului, 1570.
Ultima mărturie privind prezenţa diaconului Coresi la Braşov este oferită de „Evangheliarul” coresian din anul 1583, când se presupune că diaconul Coresi trece la Domnul. Cu un an în urmă, fiul său Şerban, tipărea la Orăştie cunoscuta „Palie” (1582), urmată de Liturghierul din 1588, al cărui „diortositor” era tot protopopul Mihai din Şchei, unul din colaboratorii diaconului Coresi.