Mărturii și reportaje de la locurile binecuvântate ale României
La Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului a apărut recent cartea „Secvențe” scrisă de jurnalista Doinița-Mihaela Iacob. Volumul adună o serie de mărturii în scris despre locurile binecuvântate, așezări prezentate ani la rând în cadrul emisiunii „Viața spirituală” de la Televiziunea Română.
Cartea este, după cum sugerează și titlul, o colecție de momente de înălțare spirituală pe care le-a trăit de-a lungul anilor autoarea în pelerinajul jurnalistic realizat pentru a aduce pe micile ecrane locuri, oameni, tradiții, obiceiuri și evenimente unice din viața românilor. Cartea este o încununare a activității rodnice a jurnalistei Doinița-Mihaela Iacob în televiziune, ca regizor artistic, producător și realizator de emisiuni de cultură și spiritualitate românească.
„Cititorul este invitat într-o «călătorie» fascinantă, prin locuri unice din țara noastră, cele mai multe «îngropate» de contemporani în indiferență și uitare, dar care ascund comori culturale și spirituale de o neasemuită semnificație și valoare națională, precum și oameni binecuvântați, de mare cinste, adevărate «tezaure vii», care dau mărturie despre tradițiile și rădăcina creștină adâncă a neamului nostru. «Călătoria» începe în lumina preafrumoasă a vieții pilduitoare a bunicilor autoarei, care au sădit, atât de firesc, prin modelul vieții lor, sămânța credinței și trăirii vii în sufletul ei iubitor de frumos, încă din fragedă copilărie, și care s-a împlinit prin grija duhovnicească a vrednicului duhovnic Ilie Asinescu din Buciumenii Fălticeniului. Dragostea față de Biserica străbună, respectul și prețuirea față de semenii «uitați» în nenumărat cătune ale țării, abnegația în activitatea profesională, dar și dragostea pentru cultura și spiritualitatea poporului român sunt frumusețile sufletești care au călăuzit, de-a lungul multor ani, pașii neobosiți ai Doinei Iacob, în «misiunea» sacră de salvare din prăpastia uitării a unei istorii vii, legate de locuri, oameni, monumente culturale și bisericești”, spune IPS Mitropolit Laurențiu în prefața cărții.
Oameni și locuri
Cu un simț aparte pentru frumusețea textului, o expresivitate deosebită și un talent unic în a descrie oameni, locuri și situații, Doinița-Mihaela Iacob reușește să ofere cititorilor posibilitatea să intre în lumea fascinantă a locurilor românești sfințite de biserici străvechi, așezăminte monahale, muzee, monumente etc. Cititorii vor fi duși în lumea minunatelor opere ale culturii și spiritualității românești din Țara Pădurenilor, cum sunt comunitățile din Densuș, Ulm, Alun, Pui, Ghelari, Goleș, din părțile Sălajului (Zalău, Șimleul Silvaniei, Românași, Bic), din Banta, Apuseni, Harghita și Covasna, Bihor și Moldova.
Volumul „împletește cu măestrie elemente de etnografie, istoriografie, sociologie și folclor, armonizate de un limbaj minunat, de poveste, și constituie un prețios dar oferit, spre îmbogățire sufletească, tuturor acelora care iubesc valorile culturale, credința străbună și spiritualitatea neamului românesc. Relatările captivante ale autoarei invită cititorii la o împărtășire de realitatea tainică a frumosului unor locuri mirifice ale țării, dar și al pitorescului lăuntric al oamenilor, toate descoperite de autoare, cu mult profesionalism, pe nenumăratele cărări ale țării, pe care a colindat-o în căutarea unor «comori» patrimoniale și umanen pe care să le redea contemporaneității. Cartea reprezintă, totodată, și o mărturie luminoasă despre activitatea plină de abnegație a autoarei în slujba culturii și a Bisericii străbune, dar și o transpunere, și în scris, a viziunii despre viață și a frumuseții lăuntrice a credinței autoarei și a interlocutorilor săi”, continuă IPS Mitropolit Laurențiu.
Dragostea bunicilor
Încă de la începutul cărții, Doinița-Mihaela Iacob își amintește de copilăria marcată de credința bunicilor și modelul oferit de aceștia în pregătirea pentru a merge la biserică, și de a-l învăța pe copil ce înseamnă rugăciunea, iertarea și credința în Dumnezeu. Imaginea bunicilor este vie în mintea autoarei, ca cei care i-au insuflat dragostea față de Biserica străbună.
„Oricât ar părea de ciudat, bunicii mei nu m-au luat de mână să mă ducă la biserică, pentru că n-aș fi avut răbdare și probabil că din zece în zece minute i-aș fi întrebat când ne întoarcem acasă. Și totuși, încrederea în Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu de la ei le-am învățat, catehizarea mea făcându-se aproape de la sine, căci, deși nu mergeam la biserică, îmi plăcea să ascult toaca și clopotul, ale cărui sunete învățasem să le descifrez: într-o dungă când cineva pleca pe celălalt tărâm, continuu când ruga pe Dumnezeu ca norii negri care acopereau satul să nu aducă grindină, grav, profund, când chema oamenii la slujbă. Și-apoi asistam la pregătirile pentru participarea la Sfânta Liturghie: bunica în căutarea unei anumite batiste de mătase, agitându-se mereu nemulțumită de pălăria, cravata sau cămașa bunicului, mereu sub nivelul momentului, bunicul spunându-mi spre amuzamentul meu naiv, înainte de a ieși din casă, «Iartă-mă, Doinița!» Așa aveam să aflu cu ce prilej își cer bunicii iertare de la nepoți și așa am ajuns să mă întreb cu panică și serioase îndoieli dacă eu aș avea curajul să-mi spun păcatele și dacă aș fi în stare să cer iertare bunicilor, cărora le făcusem destule pozne, cu toate că ei n-ar fi fost dispuși s-o recunoască vreodată. Și asta a fost prima scrutare interioară din viața mea”, spune autoarea.
Părintele Ilie Anisescu
Între personalitățile evocate, părintele Ilie Anisescu din Buciumenii Fălticeniului ocupă un loc aparte, pentru că „Părintele nu făcea miracole; orbii nu-și recăpătau vederea, ologii nu ieșeau din curte pe picioarele lor, muții nu deschideau gura să-i mulțumească. Dar: cei întristați, zbuciumați, dezamăgiți, cei care nu știau încotro s-o ia, cei măcinați de spaima unui păcat greu de mărturisit plecau cu mintea limpede, senini, uimiți că nu-și știuseră puterea, că nu-și cunoscuseră talanții, înveseliți, încurajați. Pentru că părintele Anisescu nu era grav. Nu era solemn. Nu certa. Nu amenința. Nu pedepsea, dar descoperea ce este spus doar pe jumătate, descoperea ce a rămas nespus. Înlocuia aerul auster cu jovialitatea, cu povața sfătoasă, cu istorioara biblică; dar când o spunea el, până și sfinții zâmbeau sau dacă nu erau de acord, clătinau cel mult din cap. Iar omul, în drum spre casă, gândind la hazliul preot și la glumele sale, se descoperea ridicol în încrâncenările sale, ticălos în patimile sale, laș în prudențele sale, orb în spaimele sale, nerecunoscător în văicărelile sale și iar îi venea în minte chipul preotului, cel care, atât de greu încercat, zâmbea totuși”.