Matei 11, 20-26
„În vremea aceea a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit: Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaida! Că, dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și în cenușă. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer, până la iad vei fi coborât. Căci, dacă s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecății decât ție. În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoința înaintea Ta.”
Cum să nu ajungem în iad
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLIII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 516- 517
„Dar pentru ce trebuie să vorbesc de chinurile din iad? Gândeşte-te la cei care suferă de podagră (gută). Când îi chinuie cuțitele durerii, poți să le arăți mii de bolnavi cu suferințe mai mari decât ale lor, nici nu te bagă în seamă! Durerea lor e atât de puternică, încât nu îngăduie minții să aibă o clipă de răgaz să se mai gândească şi la alții şi să se mângâie. Să nu ne hrănim, dar, cu aceste nădejdi zadarnice! Te poți mângâia cu nenorocirile altora când e vorba de suferințele mici; dar când durerea e covârşitoare, când toate cele dinăuntrul tău sunt pline de tulburare, când sufletul nu mai poate să-şi dea seama nici de el însuşi, de unde mai poți culege mângâiere?
Deci, sunt de râs şi de batjocură toate aceste cuvinte; sunt basme de adormit copiii. Mângâierea de care-mi vorbeşti poți s-o capeți când ai o supărare, o supărare mică, atunci când auzim că şi cutare a pățit la fel. Dar sunt cazuri când nici supărarea nu ne-o mângâie. Dacă, deci, suferințele altora n-au nici în aceste mici supărări vreo putere, cu mult mai mult nu vor avea vreo putere când e vorba de dureri şi chinuri nespuse, care atrag după ele scrâşnetul dinților.
(...) De aceea vă rog să ne zdrobim inimile când auzim vorbindu-se de iad. Într-adevăr, nimic nu este mai plăcut decât a vorbi de iad, pentru că nimic nu-i mai amar decât chinurile din iad.
– Dar cum poate fi plăcut să aud vorbindu-mi-se de iad? m-ar putea întreba cineva.
– Pentru că este neplăcut să ajungi în iad! Pentru că aceste cuvinte, supărătoare în aparență, îndepărtează iadul de la noi şi în locul lui ne dau o altă plăcere: ne schimbă sufletele, ne fac mai evlavioşi, ne înalță mintea, ne înaripează gândul, alungă atacul cel rău al poftelor, sunt doctorie. De aceea îngăduiți-mi ca, vorbindu-vă de iad, să vă vorbesc şi de ruşinea din iad. Că după cum ninivitenii vor osândi atunci pe iudei, tot aşa şi pe noi ne vor osândi mulți din cei care par acum cu mult mai prejos de noi. Să ne gândim, dar, cât de mare va fi batjocura, cât de mare osânda.”
(Pr. Narcis Stupcanu)