Matei 14, 1–13
„În vremea aceea a auzit tetrarhul Irod vestea ce se dusese despre Iisus și a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul; el a înviat din morți și de aceea se fac minuni prin el. Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat și l-a pus în temniță, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său. Căci Ioan îi zicea lui: Nu ți se cuvine s-o ai de soție. Și, voind să-l ucidă, s-a temut de mulțime, că-l socotea pe el ca proroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naștere, fiica Irodiadei a jucat în fața oaspeților și i-a plăcut lui Irod. De aceea, cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice-i va cere. Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Și regele s-a întristat, dar, pentru jurământ și pentru cei care ședeau cu el la masă, a poruncit să i se dea. Și a trimis de a tăiat capul lui Ioan în temniță. Și capul lui a fost adus pe tipsie și a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale. Și, venind ucenicii lui Ioan, au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus. Iar Iisus, auzind, S-a dus de acolo singur, cu corabia, în loc pustiu; dar mulțimile, aflând, au venit după El pe jos, din cetăți.”
Pe ce se întemeiază adevărata prietenie
Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a II-a, Prima convorbire cu părintele Iosif, Cap. V, Cap. VI, 1-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 578-579
„Prietenia nu poate rămâne deplină și desăvârșită decât între cei desăvârșiți și cu aceleași virtuți, pe care aceeași voință și aceleași țeluri de viață nu-i lasă niciodată... (...) Prima temelie a adevăratei prietenii constă în disprețuirea celor lumești și-n desconsiderarea tuturor lucrurilor pe care le avem. Este nedrept și lipsit de evlavie ca, după ce ai renunțat la ale lumii și la tot ce cuprinde ea, să pui mai presus de dragostea de mare preț față de un frate niște obiecte foarte ieftine care i-au mai rămas. A doua temelie constă în a-și analiza fiecare voile sale proprii, ca nu cumva, judecând că el este mai înțelept și mai chibzuit, să creadă că e mai bine să se supună sentimentelor sale decât părerilor celuilalt mai apropiat. În al treilea rând, e dator să știe că toate, chiar cele pe care le socotește folositoare și trebuincioase, trebuie puse mai prejos de binele dragostei și al păcii. În al patrulea rând, să-și dea seama că nu trebuie să se supere niciodată, fie că pricinile de supărare ar fi drepte sau nedrepte. În al cincilea rând, să caute a înlătura, ca și cum ar fi a lui, supărarea fratelui împotriva sa, chiar dacă a început fără motiv, știind că este deopotrivă de primejdioasă amărăciunea altuia, ca și cea pe care i-a pricinuit-o lui altul, dacă n-a alungat-o atât cât este din sufletul fratelui. În sfârșit, ceea ce este fără îndoială hotărâtor și general pentru toate viciile, să se gândească zilnic că are să plece de pe lumea aceasta. Stăruința în acest gând nu numai că nu va îngădui tristeții să ți se așeze în suflet, dar va înăbuși totodată și toate pornirile poftelor și ale tuturor păcatelor.”