Matei 16, 6-12

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Luați aminte și feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor. Iar ei cugetau în sinea lor, zicând: Ne zice aceasta pentru că n-am luat pâine. Dar Iisus, cunoscându-le gândul, a zis: Ce cugetați în voi înșivă, puțin credincioșilor, că n-ați luat pâine? Tot nu înțelegeți, nici nu vă aduceți aminte de cele cinci pâini, la cei cinci mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Nici de cele șapte pâini, la cei patru mii de oameni, și câte coșuri ați luat? Cum nu înțelegeți că nu despre pâini v-am zis? Ci feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor. Atunci au înțeles că nu le-a spus să se ferească de aluatul pâinii, ci de învățătura fariseilor și a saducheilor.”

Paza minții

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 21, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 326

„Întrebarea 21: De unde (vin) împrăştierea şi gândirile, şi cum le vom îndrepta?
Răspuns: Împrăştierea provine din nelucrarea minții, nepreocupându-se de cele necesare. Iar mintea nu lucrează şi este fără grijă din cauza necredinței în prezența lui Dumnezeu, care cercetează ­inimile şi rărunchii (adâncul sinelui). Căci dacă ar fi crezut aceasta, în mod sigur ar fi făcut ceea ce s-a spus: Pururea pun pe Domnul ­înaintea mea; că, de este la dreapta mea, nu mă voi clătina (Psalmi 15, 8). Dar cel care face aceasta şi cele asemenea nici nu va îndrăzni vreodată, nici nu va avea timp să gândească ceva care nu contribuie la zidirea credinței, chiar dacă s-ar părea că este bun, ca şi cum (n-ar fi) din cele oprite şi care nu plac lui Dumnezeu.”

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Epistola 233, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 372

„(...) bun lucru este mintea omului şi că tocmai prin ea suntem chip al Creatorului. Să mai spunem apoi că și lucrarea minții este un lucru tot atât de bun, dar că, aflându-se în continuă mișcare, mintea adeseori plăsmuiește și imagini fantastice despre lucruri inexistente ca și cum ele ar exista, după cum adeseori mintea reușește să ajungă direct la adevăr. După concepţia noastră, care credem în Dumnezeu, în mintea omului sunt prezente două puteri, una rea și demonică, în stare să ne atragă spre cădere, iar cealaltă dumne­zeiască și bună, în stare să ne ridice spre asemănare cu Dumnezeu. Când mintea rămâne acasă la ea, atunci e în stare să sesizeze până și lucrurile cele mai mici, însuşindu-și-le; în schimb, dacă se dă pe mâna seducătorilor, atunci își pierde puterea de judecată și se îndeletnicește cu închipuiri nebunești. În astfel de situație, ea poate crede că lemnul nu-i lemn, ci e Dumnezeu, după cum poate spune că aurul nu-i ban, ci obiect de adorație divină. Dacă însă raţiunea se îndreaptă spre lucruri dumnezeiești și primește în sine din darurile Duhului, atunci ajunge să înțeleagă adevărurile dumnezeieşti în măsura în care îi îngăduie acest lucru puterile firii.”

(Pr. Narcis Stupcanu)